Dacă aș avea curajul și putearea,
ți-aș arunca în față
o mie de reproșuri binemeritate,
ți-aș vorbi de natură, de lacrimi...

Cât de necesar îmi este pentru
echilibrul meu sufletesc!... Ce
înseamnă singurătatea pentru
mine, pentru ceea ce fac,

pentru poezie, pentru oaza
mea de puritate!... Sunt un
laș provenit din
neant și azvârlit pe betoane.

Mă privești absentă, aiurea,
cu un zâmbet amar în colțul buzelor tale
și o lacrimă gata să se desprindă
de pe obrazul îmbujorat, neted și dulce...

M-aș apleca să-ți sărut mâna. Dar
reacția ta?... M-ar cuprinde o
amețeală ciudată refuzându-mă și cu uimire
te-aș lua în brațe și ți-aș strivi

buzele cu săruturile mele. Lacrimile
mele se împietriseră undeva!... Pe dinăuntru
se făceau bolovani, mormane de piatră,
golgote de stâncă. Zdrelindu-mi sufletul

încercam să urc undeva, să fug, să dispar.
Aș rămâne doar eu și strigătul ființei mele.
Ecoul gândului mă va putea elibera de asta?
N-am să regret niciodată că te-am întâlnit!