am plecat spre niciunde
cu pașii ce-și alergau linia vieții
fără să obosească
dorințele grăbeau înaintarea
spre putințele conturate
de nimicuri
dar
brațele parcă erau teleghidate de porți
ferecate cu lacăte cănite
și chei legate-n snop
putrezit
de atâtea ploi acide
și tot mergeau
spre împăienjenita pădure cu vâscul plecat
în direcții dezordonate
ca și când agățau
într-un cuier pom
potcoave ruginite de curgerea apei
cad
în monotonia unor pași
împilați de tropotele unui cal
de rasă.