Da, viața mea e un dezmăț de fecioară
Care, în loc de bărbat, caută streașina casei,
Să vadă dacă vreun cuib a fost pârjolit de eresuri,
Încercând să găsească lăcaș pentru un cuc fidel,
Mânjit de lumină în gușă.
Dau astâmpăr ochilor tulburați de seceta sânilor
Și-n căușul cearcănelor îmi clocotesc arome albastre,
Dar cel mai frumos îmi e sufletul
Al cărui himen de aur au vrut mulți să mi-l fure,
Dar au căzut în capcana ridurilor nefericitului fericit.
Eu am dat cu dreptate și cerșetorilor orbi
Care îmi promiteau sintagme de spirit,
Din insectarul nopților am fugit ca un plod
Târât de o pereche de boi însemnați de pământ.
Da, am băut din licoarea zăpezilor vârstei,
Peste care solzii libertății erau ca furnicile roșii
Prinse în cămașă de forță
Și nu mă tem să recunosc că, nici până azi,
Nu am compus o elegie a fericirii.