O dimineață rece, ca multe ce au trecut,
dar mai plină de negură după ploaia căzută.
O adiere slabă de început de zi, cu puține zgomote,
apoi din ce în ce mai multe.
E joi, sau vineri? Dar ce contează, același șef ursuz,
așteaptă să critice, același autobuz care întârzie,
aceleași persoane în stație și același eu care pornesc în noua zi.
Cafea?
Azi o sar.
Îmi vine însă-n gând filmul de seara trecută și nu-mi amintesc finalul. Poate am adormit, poate-mi pierd memoria.
Mă strigă cineva. A, e vecinul care-și făcea probleme să nu lipsesc de la serviciu.
Îi fac semn de pe geam cu mâna, înjurând în gând, căci prea preocupat e de persoana mea.
Fugi că vin, îi zic, de te-ai duce măcar amarule îmi răspunde gândul.
Și așa încet a pornit programul deja bine știut, așteptând partea frumoasă de a mă reașeza în fotoliu și de a citi aceleași minciuni din cotidianul meu preferat.
Vă pup căci sunt în întârziere...