dacă am iubit vreodată mai mult
am uitat
par veacuri de când furia mă incită
o chemare nostalgică
revine de departe și mă agită iar și iar

taina clepsidrelor solare
mă face
să uit lumea și teama de păcate
mă prigonește pe eterate căi
de nor apăsător pe vena cavă a inimii planetare
de fulger deformat pe retina bolnavă
de speranțe frustrante

zările ard în văpăi mistuitoare
sfinte mirosuri de tămâie
mă învăluie cu voal din pânză de paing
și simt suflarea ce-mi mângâie fruntea
eșarfe albastre de azur purificat
sunt gata să-mi taie suflarea vinovată
voi păși pe o cale de calvar
iar tu
îndoliată și sumbră
pe veci crucificată
vei sta
fantasma albă ca marmura
vei retrăi în mine departe de păcat

lumea asta e o clinică pentru alienați
și nu cred că voi scăpa de cămașa de forță
expresie facilă și redundantă a
pedepsei
societății bolnave
pentru mine
exponentul ei

să bem
pentru iertare
din ultimul pahar

poate mercenari fără față și nume
vor putea salva ce mai poate să fie salvat
sau măcar
vor ecologiza
teritoriul ăsta frumos