Funia împletită din supoziție, biologie și timp
încă mă ține legat de închipuire.
cuvântul mă cheamă la înălțare și lumină,
dar încă vreau, în schimb, să cunosc umanul din tină
și sânge,
doresc să te lipești de-nsingurata-mi vină,
să simt romantic apoi cum cercul tău cel strâmt
norocul îmi strânge.


în ce te privește, nu-mi va rămâne decât
ritmic să te-nmoi în iubirea albastră,
să scriu cu tine pe noi


fărâme de cuvinte pentru fărâme de oameni.
cu inima albită de sare,
mă întorc din social ca dintr-o mare închisă, întunecată
și rece
numai pentru a-ți mai săruta o dată ochii
străluminați de dor.


îți vei mai aminti
cum îți spuneam în seara aceea pierdută
că păsările de la mare sunt flori albe ale cerului,
care vin și coboară în apă
pentru a se înalța și a înflori mai apoi numai pentru tine?
omul – un conglomerat de sentimente,
desprins de pământ și rostogolit către cer.