Cât de ușor ridicăm piatra,

cât de grabnic lăsăm cocoșii să cânte de trei ori în noapte,

cât de simplu ne spălăm pe mâini

de toate cele care ar putea să ne țină noaptea în priveghi.

Dar cel mai des și cel mai ușor
batem cuvintele în piroane,
le atârnăm pe cruce,
le dăm să bea oțet.
Le otrăvim în fiecare clipă
și apoi îngenunchem în fața crucii lor,
așteptând ca ele să învie după trei zile.

Cuvintele de pe cruce
se așază atunci tăcute
în sensul de ieri
și cel de azi.
Uneori se crapă catapeteasma
bisericii din oraș,
iar peste ele plouă cu cenușă.

Câteodată, însă,
nu mereu,
ca o minune,
cuvintele răstignite învie,
după trei zile, trei luni sau trei ani.
Le întâlnim atunci -
icoane cu nimb -
în pagini de hârtie,
în fața cărora ne regăsim tot noi,
cei ce le-am răstignit,
rugându-ne în taină,
citindu-le ca pe o rugăciune, pentru noi
și pentru toți cei care le vor răstigni mai departe
și vor aștepta minunea
în genunchi
lângă aceeași cruce.