agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4415 .



Armura de aer
poezie [ ]
(Cartea Românească, 1973)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alexandru_Lungu ]

2010-03-14  |     |  Înscris în bibliotecă de Dragoș Vișan




Sărut
pieziș


Câteodată iarba se întoarce
împotrivă-mi
râurile pornesc înapoi pe priviri
săpându-mi în orbite
albii inverse răni de os adânc
dat totul e o părere
adevărul nerostit
nesfârșit adevărul
e întotdeauna altul
eu sunt somnul firii veghea răsturnată
și mă nasc mereu
și mor de fiecare dată
ca o rază a însingurării
sărutând pieziș
creștetul și tălpile lumii.



Urcuș

Și când codrii fără lacrimi
își întorc
înspre noi
priviri de aramă
spaime de argint
asemenea unei turme de nouri intrând
într-un staul albastru
și staulul acela
când e cerul
topit în osul de boltă al soartei
atunci
se aude respirând într-o depărtare
dinăuntru
taina zămislirii noastre
și a nesfârșitului șir de iubiri
din care
c d
o n
b â
o c
r
u â
m
în ochiul legănat al făgăduinței.



Somnul tău iarăși

Niciodată nu mi-au trecut
prin gând obiecte
mai fragede mai instabile
mereu
gata să lunece
dincolo de propria lor margine
în neant
niciodată nu mi-au căzut
în mână vise
mai dense mai clare
în nesecata lor metamorfoză
și mai înșelătoare
totuși
a decât somnul tău f
e cu părul de cocori galbeni e
m cu gâtul de fântână răcoroasă m
cu umerii de fluturi de mentă e
a cu sânii de sâmburi de aer dulce i
i a
e
m m
e e
f a

Azi noapte somnul tău
se arătase
plin de copaci volatili
de rouă obosită de pietre blânde
prin amprentele lor
tremurătoare
alergau mistreți de răcoare
în adieri speriate
lilieci de ceață
cădeau
sfâșiați de visare
în timp ce
târâtoare păsări de hidrargir
înaintând spre nadir
răneau obrajii orbi
și atât de sticloși ai melancoliei

Îmi amintesc încă
și șerpii aripați de cloroform
ce ți-au mișunat
cu guri de moarte
cu țipete albe
cu patimă mută
toată noaptea
prin mișcarea abia perceptibilă
a somnului tău
ca un cuib de tăgadă plutind
peste fruntea mea
de veghe neagră
în așteptare în deznădejde

Îmi amintesc încă
și de aceea nu mă întreba
de ce
privirile mi-au rămas
deasupra
ta
aninate
ca o ploaie retezată
la jumătate
ca o lumină sugrumată
în calea ei
și de ce
cuvintele dintre noi
își tremură absența tânguitoare
într-o tăcere atât de albastră.


Avertismentul umbrei

Să nu te încrezi
în astâmpărul florilor
ele vor rupe
mincinosul armistițiu de seară
să nu te lași înșelată
ele vor arunca în aer curând
străjile de umbră scuturile de tăcere
care te apără

Volatile iscoadele
de pe acum se aud strcurându-se
tiptile
prin suspine și fluturi

Și vor năvăli pe ascuns
adieri de pirzanie
miresmele ucigașe
cuțitele de polen
și alte arme albe ale trădătoarelor flori
în miezul amețit al nopții
rănindu-ți
sânul
cu o îndurerare de neînțeles
în îndurarea lor pierdută.


Un noroc
orb

Între pietre de vis
măcinând
puzderii de fluturi de treflă
într-o dulce spaimă silesc
norocul
să-ți ningă să-ți crească
la umeri
o iarbă mereu enigmatică
la mijloc
un șuier de șarpe blând
la picioare
o
cădere
de pasăre triumfătoare

Și ning așa prin cerul tău
nevăzut
un semn făcându-mă că uit
ce fel de noroc ni se macină
între priviri
un noroc orb
de fluturi de treflă
fără drum fără zbor
o mângâiere duioasă
prin toată asprimea timpului rănit
o dezmierdare neagră
prin înghețul tot de nenoroc al pierdutului plâns.


În sărut

Șarpe de văzduh trandafiriu
trecând spre mine
o punte răcoroasă de miresme
măr rostogolit de uitare
pe iarba timpului
stol de păsări înclinate
lunecând mereu
spre polul magnetic al tăcerii
și noi rătăciți amândoi
în sărut
când echinocțiul de toamnă
cumpănește
lumina și umbra
cu umerii tăi
într-un nevăzut și cosmic balans.


Atâta
am
nins

Noaptea
prin noi trece acum
ca viscolul foamei prin lupi

Atâta am nins
unul și altul
altul prin unul
și parcă altul prin noi
că am ajuns și sufletul să ni-l ningem
în dragoste
cu fulgi imenși de tăcere

Un suspin prelung
de vifor târziu de spulber orb
ca de departe se aude
viscolind prin noi
strecurându-se
cu o sălbăticie îngenunchiată
prin oasele albite de dragoste

Nu te uita înapoi
din sufletul nostru nins
o c h i i g o i a i s i n g u r ă t ă ț i i
sclipesc
îngrozitor de aproape.


Iarna
oblică

De-a stânga tăcerii
prin trupurile
iarna
noastre uitate
sticlindu-și
rigoarea fără tăgadă

Niciun fulg de omăt
n-ar putea fi imaginat
în afara căderii sale nevisate
prin alt timp
fără ore
timp numărat
fără de soț
întotdeauna
o n
b i
l n
i g
c â
n
î d
n
s
p
r
e

O ninsoare fără de nume ne caută
de uitare vom fi iarăși
atât de adânc
troieniți
până la hotarul mișcător al tăcerii



Infraroșu

Trecând de spectrul vizibil al iubirii
un foarte profund trandafir
infraroșu
mi-l smulg din crucea trupului
exact de acolo de unde ni se pare
că sălășluiește sufletul
când ne îneacă tristețea

Ridic din mine acest trandafir
invizibil
până la primejdia
de a-mi pieri gura de a-mi seca ochii
într-un foc transparent
ca aerul
cel mai limpede și mai pur

Las să mă piardă acest trandafir
infraroșu
pentru ca să te pot
fără ochi privi
striga fără gură
în timp ce-ți arunci părul
într-o despletire oarbă
de lăstuni aprinși de păduri topite
de râuri înspăimântate
alunecând
pe fața nevăzută a lunii.


De timp
uitat

Timpul uitat prin noi
așezat
pe semne pe oase
pe nesimțite a crescut
asemenea unor cristale nostalgice
de vis transparent

În păsările moi de ceață
sună prelung amintirea
un zvon rănit de întoarceri
zvâcnind
de parcă
fiecare pas ce ni-l clatină
înclinarea acestor drumuri târzii
din adâncul nostru stârnește
un clopot și altul
o cascadă de clopote

Și în timp ce trecem prin toamnă
gândind
că nu ne-a rămas
decât dragostea
oasele noastre vibrează prelung
de timp uitat
de nostalgii cristaline
făcând să zvâcnească o moale durere
în ceața din păsări.


În umbra urmei

În vreme ce îmi pierdeam aripile
și nopțile se târau în genunchi
și eu le imploram zadarnic:
ridicați-vă !
luați pildă de la mine
nu vedeți oare ce drept mă înalț
ca un stâlp al rușinii ?

...în vreme ce timpul se auzea căzând
în rotunjimi putrede de văzduh
asemenea merelor neculese
prin toamne neiertat de târzii
și eu mă lăsam
umblat bântuit
de mii de
șerpi monștruoși termite cuminți
ce luaseră numele căinței

…în vreme ce eu păream a fi
un revers al iubirii
tu
treceai o pustietate albă
părând însuți a fi arderea
vineție și volatilă
a
unui viscol unei ninsori
unui crepuscul

Și nu mai aveai de unde să visezi
marele păcat
trandafirul pe care-l prefăcusem
în pasăre
pasărea pe care o preschimbasem
în arici de rouă în umbră de jder
în amintire pierdută
călătorind
cu sânul tău prin uitare
o cupă de ceață spartă o gură de moarte dulce

Tu de mult respirai
un văzduh nefiresc
și nu mai aveai cum să mă vezi
aieve
în urma umbrei
în umbra urmei
pe mine și noaptea și căința
și crima de a fi strivit
în dinți
clipa ca o frunză pe apă
și păcatul de a mă fi lăsat
până la capătul meu și al lumii
copleșit de iubire.


Din
privire
afară

În acele ceasuri
din privire afară de palide
când se face
într-o clipă fără iertare
o iarnă adâncă
liliecii surprinși în zbor
încremeniți dintr-o dată
de neantul rigid al văzduhului
îmi cad
o ploaie încă vie
o grindină încă înspăimântată
pe suflet
și arici abia mai au timp
prinși în tranșa lor hibernală
să ajungă
orb lunecând
în oasele mele târzii
ascunzându-se
în scorburi de somn
în îngeri pentru cine știe ce
crime imaginare
condamnați la ninsoare
aleargă pe jumătate morți
de frică
tot în mine să se ascundă
și se împiedică
câte unul
de frig
și până să se ridice acela
cade altul
altul cade
astfel că mereu
până să ajungă în mine
e un înger căzut în preajmă
pe lespezile acelor ceasuri palide
pe câte un înger înfricoșat
ningând
câte puțin
o fulguire abia vizibilă
din nevăzute răni îngerești

Scorburile de somn
spații de uitare
se deschid în mine
adânci
pentru toată suflarea
în acele ceasuri palide
dorm pești pustii
în îngustele golfuri din degete
pupe oarbe de fluturi
prin sânge se surpă
păsări-șopârle și șerpi aripați
semănând a lupi aducând a oameni
străjuiesc picotând de-a lungul nervilor
santinele de somn
liliecii pe suflet
aricii pe oase
și-n cele din urmă
și îngerii condamnați la ninsoare
evadați în ultima clipă
de sub ghilotina frigului
de sub ștreangul norilor
în mine adorm zgribuliți
de-a dreapta cei pe drept
de-a stânga cei pe nedrept
condamnați
pentru crime imaginare
de-a valma
cu acele făpturi
semănând a lupi aducând a oameni

În toate ascunzișurile
îmi doarme
sub paloarea acelor ceasuri
stinse de mult
toată suflarea
numai eu de necrezut
(un arbore de insomnie
o răsuflare a neuitării
ar spune poeții)
veghez
asupra acestor câmpii absente
privind
cu o înduioșare ucigașă
cu o revoltă fără glas
punctul mort
dintre mine și lume
din care în fiecare clipă
urmează să apară
copleșind toate spațiile
un ocean de sunete necunoscute
și o sălbăticie de culor pe care
nici un ochi
nici o dată
nu a fost
din privire afară
îndestul de singur și adânc
să o vadă.


Întoarcerea
melancoliei

Ploile de altă dată au rămas
fără trup
nici măcar tăgada ruginii
nu le mai primește
și noi
oamenii
supraviețuim
așa ori cum
de parcă un simțământ
venit de departe din noi
ne-ar chema să murim
în nu se mai știe ce cuvinte
golite de lume

Astfel că seara într-un târziu
când se lasă o pulbere pâcloasă
peste lume
și începe să se audă
de foarte aproape
iarăși
cum râme frumoase
ca urmele ploii uitate de mult
fac dragoste
alunecând pe un obraz necunoscut
și câtițe cum
blânde și moi
ca o împăcare surpată
scâncesc duios
făcând iarba să se încline
nespus de ciudat
mai ales deasupra mormintelor vechi
noi aproape
nu auzim aceste semne
în forma lor adevărată
și ni se pare că nu-i decât melancolia
poate

Ea trebuie să fie negreșit
melancolia
despletindu-și părul palid și moale
asemenea unui nor mătăsos
deasupra capetelor noastre
negreșit mâna ei
este
aceea care
cu degete subțiri tremurătoare și triste
ne ascunde acum
câte un ou de cenușă dulce
în piept
ca într-un cuib speriat
în timp ce se aude
din ce în ce
mai clar mai aproape
suspinul de dragoste lungă
al frumoaselor zile
și se simte
ștergându-ne duios obrajii
spaima anilor duși.


Ariciul
poștal

Frumoasă de neuitat
a fost ziua
în care am găsit în cutia poștală
ariciul

De fapt nu era
cum l-am zărit în prima clipă
scăldat în lumina surdă a logicii formale
nu era un arici
ci se arătau doar rămășițele lui
nepământești

Un
arici mort
superb superb
înrudit blând cu moliciunea unei actinii
dar și cu orgoliul trandafirilor amărui
noaptea murind
pe pieptul femeilor
un cadavru dacă se poate numi astfel
aproape sublim
evadat din legile surde
ale putredei degradări
un stârv înmiresmat de un farmec amețitor
pe care și astăzi îl păstrez
ca pe o fascinantă floare presată
într-o carte nescrisă

Superb aproape sublim
ariciul mort
din cutia poștală
frumoasă de neuitat a fost
cândva ziua aceea
după care mereu
iarăși și iarăși
aceleași scrisori
maculate de ștampile
de șiretenii mediocre
aceleași rânduri lungi și târzii
pustiite cuvinte
pe care oricând le pot citi
fără a desface vreodată
maculatele plicuri.


Trenul
cu
păsări

Să vină să cadă
mai curând
să se lase să coboare
seara
ceasul de cumpănă
agonia lină a luminii
când anonime încă
stelele se înalță din fântâni
zgârâind fața nevăzută a lucrurilor
de se aude
un suspin ca de înger bolnav
ori poate văzduhul înecat
într-un plâns bucuros
de se simte
înclinarea pământului pătrunzând
în suflet
asemenea unui cuțit de umbră piezișă
ori unui bulgăre de mister
lunecând
pe povârnișul de neiertat al melancoliei

E prea limpede încă
minciuna oglinzilor
să se facă seară
mai curând
mi-e sete să privesc în zare
cum se nasc din neant
homunculii de mentă ai asfințitului
și cum își devoră
unul altuia
volatilele trupuri de răcoare
în timp ce un tren trece undeva
foarte departe
dincolo de zare
purtând într-o nesfârșită călătorie
păsări obosite
cu fețe necrezut de omenești
păsări femei păsări bărbați
picotând
în tremurul monoton al trenului
dar păstrându-și acea încordare absentă
acel abur de spaimă visată
care învăluie întotdeauna
neprevăzutul călătoriilor

E foarte ciudat și nespus de plăcut
într-un răstimp anume
al agoniilor blânde de seară
dacă rostesc un cuvânt
în gând
orice cuvânt simplu
luat în miezul său curat
decojit de amăgirile
în care l-a sufocat veacuri de-a rândul
istoria
e aproape înspăimântător
că păsările obosite
femei bărbați
în călătoria lor nesfârșită
mă aud foarte bine
și înțeleg foarte limpede
cuvintele ce le rostesc
fără voce
când stelele se înalță din fântâni
zgârâind fața nevăzută a lucrurilor
cu toate că eu voi sta
întotdeauna
aproape nemișcat
aici
în văzduhul înecat de plâns
al serilor
și nu voi uita niciodată
cum nu mi-a fost dat
nici până acum să văd
trenul ce trece
undeva
foarte departe dincolo de zare

Să vină să cadă
mai curând
seara
sunt sigur că și de astă dată
obositele păsări
purtate într-o nesfârșită călătorie
păsări femei păsări bărbați
mă vor auzi
îmi vor înțelege cuvintele
rostite în gând
și răspunsul lor va fi
acea înclinare de umbră
în suflet
și tăcutul bulgăre de mister
lunecând
pe povârnișul de neiertat al melancoliei.


Greieri
murindu-mă

Cimitirul de greieri
își plouă
tăcerea singurătatea pustiul
în părul meu
umed de așteptare greu de întuneric
șiroaie lungi de noapte
se scurg nesfârșit
pe obraji și parcă ar fi
uitat de mult
un plâns străin
pe gât și
pe umeri și parcă ar fi
un timp bonav
tăinuit până acum
de mii de ani la picioare
o pată mare și adâncă
în care s-ar putea să se arate
șuierător și magnetic
șarpele fără de nume
menit
să atragă să înghită
ca pe un ou sorbindu-l
sufletul lumii
din care s-ar putea să se înalțe
cu frunza mustind de spaime
copacul fără de lacrimi
sortit
să alunge morții
să legene
cu foșniri secrete cu adieri amare
prelungile stări de veghe
când cimitirul de greieri
își plouă
pustiul singurătatea tăcerea
împresurându-ne

O pată adâncă și mare
îmi crește mereu la picioare
așa cum stau
de veghe
aproape nemișcat
deși toți greierii
lunecându-mi din păr
pe obraji pe gât și pe umeri
se scurg în șiroaie
murindu-mă
o pată adâncă și mare
ca de sânge vechi ca de vin târziu
în care zadarnic nădăjduiesc
să văd altceva
în afară de somnul
iubirii mele
dormind în mine uitată
de mult
în afară de somnul ei călătorind
aproape sferic și neomenesc.


Ipostaze
de umbră

Călare pe propriile umbre
bine înfipți cu pintenii
în coastele orgoliului
trec mereu
cavalerii poeții frumoșii
trâmbițând:
iată-ne aceștia suntem
știm totul
despre noi despre lume
splendoarea noastră
începe cu noi și nu se va sfârși
niciodată

Eu în fiecare dimineață
vrând s-o ocolesc
mă împiedic de propria-mi umbră
și o rană se deschide
între noi
și nu mai știu nimic
și iarăși lumea o iau de la capăt
și mă încep pe mine însumi
cu tălpi temătoare pășind
în necunoscut.


Monolog

Pustie lucrare
alunecare a nemișcării
se prelinge umbra umedă a igrasiei
prin simțăminte

Într-o surpare măruntă
se cojește și cade
tencuiala de pe cuvinte
îți spun
în cărămizile vechi
e topit adevarul

Nu mă lăsa să rătăcesc
fără nicio vină
bucuria iar îmi cade
de pe suflet
ca tencuiala lunecând
de pe cuvinte
îți spun
nu mă lăsa să mor
în cetatea uitată
în orașul nevăzut.


Cu inima
Vraiște

Noaptea mi se deschide
răsturnată
sub pași
ca o stradă pustie și largă
ducând
lunecând
către o margine de necrezut
foarte sigură
totuși totuși
foarte exactă
către o margine fără nume
unde nu-i
niciun sfârșit întristat
de oraș căzut în genunchi
niciun început visător
de nesfârșită câmpie

Și umblu așa pe noapte
printre case
singure târzii
în ore atât de
închise
ușile toate
deschise
cu inima vraiște umblu
și ușile toate atât de târzii
legănate se lasă
deschise bătute
se lasă
într-una mereu
de un vânt fără noimă

Se aud balamalele
triste scârțâind vechi
fire de nisip
curgând pe oase
un râu veninos
un timp întors
ce mă poartă
într-una mereu
lunecând
către o margine de necrezut

Poate dincolo
de ușile singure
deschise vraiște
în casele acestui negru târziu
până de curând a murit cineva
părăsit uitat
și eu trec
acum
fără să știu
fără să vreau
cu inima vraiște
tocmai prin moartea aceea
și eu trec
uitat părăsit
tocmai acum
către marginea de necrezut
unde nu-i
niciun sfârșit întristat
de durere căzută-n genunchi
niciun început visător
de nesfârșită melancolie.


Până
la
capăt

Râuri ascunse într-o neagră plutire
pe sub somn
ne răpesc îndurarea timpului
într-o pieire neînțeleasă
de flori suspinate de ofelii neplânse

Aceasta e
noaptea îmi spune
soarta
cu trup mirositor de femeie albă
cu oase de văzduh închegat în ispite
și nu lăsa
îmi spune noaptea
zorile
cu ghilotina lor de lumină
vâscoasă și tulbure
capul să ți-l taie
iarăși

Și cum m-aș putea împotrivi ?
zorile trec
cu trup de femeie înmiresmată
cu tăiș de neiertare albă
peste iarba tristă a nădejdii
și eu ajung să prives nedumerit
dimineața
de la o fereastră foarte înaltă
și capul mi se pomenește
singur
în trezie aruncat
și îl zăresc îndelung rostogolindu-se
asemenea unei mingi grele și oarbe
atât de singur
de parcă la fiecare cădere sună
o amintire surdă
un ecou îndurerat
așa cum îl văd îndepărtându-se
până la capăt
pe nesfârșita stradă pustie
ce trece prin inima orașului fantomă
mort în urma unor nenumărate
foarte frumoase și ucigătoare
duminici.


În alt
vis

Orașe necunoscute
prin care am umblat ca prin vis
uneori
în zare se zărea marea
odihna ei de sare lâncedă
uneori
erau străzi care duceau
nicăieri
și de n-am fi ținut seama
încă un pas un singur pas
amândoi
ne-am fi schimbat deodată
într-o pală fugară de vânt

Uneori vântul alteori marea
și întotdeauna
ascunsă amețitoare ciudată
teama nemărturisită
că locurile acelea ne cunosc
prea bine
de când am mai trecut prin ele
în alt vis uitat
ori poate
în altă viață de mult pierdută.


Îngerul
clătinat

Bate o lună plină de altă lume
un viol magnetic ce înfioară
până dincolo
de adâncuri
sufletul albei nopți înnebunite
de sine
și se aude cum pământul silit
de o forță necunoscută și grea
își mărește înclinarea în gol
și se poate ghici în văzduhuri
cum migrează de spaimă păduri
cu copacii mai oblici
din ce în ce
cu frunza mai piezișă
și se poate străvedea în fântâni
cum bisectoarea tăcerii acuma
nu mai taie nu
exact în două
tăcerea
ci o sfâșie dureros într-o parte
lăsând să se scurgă nevătămată
imensă
o l a c r i m ă

Înăuntrul acestei lacrimi pustii
ca într-o sferă de vid
mărginită
de o pojghiță netedă
de aer sticlos
văd îngerul orb rătăcitorul
pe aripi întinse cum șchioapătă
încercând să pipăie
asimetria
tăcerii
și e gata să leșine
îngerul
de prea multă lună plină
se clatină atât de tare
iată-l
atât de adânc se cutremură
că i se aud clănțănind amarnic
într-un spasm
continuu
solzii încordați ai aripilor

Îngere îngere
vezi să nu cazi
nimic nu se sparge mai lesne
ca o lacrimă
mustind din carnea tăcerii
ține-te bine
îngere îngere
cumplit e ca niciodată acuma
potopul de lună
când unghiile morților cresc
de trei ori mai repede
când copiii învață în somn și strigă
cuvinte amețitoare
cu totul necunoscute
când în staule se nasc de-a valma
monștrii cei mai duioși
frumusețile cele mai stranii
viței cu două capete
femei cu patru ochi
bărbați cu șapte suflete
când se aud în bătaia nemiloasă
a lumii
oasele fecioarelor înflorind nesăbuit
asemenea unor crini prin ninsori
când pământul se clatină mereu
în gol
și curge un timp
din
ce
în
ce
mai
ob-
lic
față de sine
îngere orb îngere
ține-te bine
pe două aripi sprijinindu-te șchiop
de marginea pustie a lacrimii
ține-te bine
măcar până-n zori
nu-mi căde ape suflet
îngere
cu leșinul tău lunatec și strâmb.



ne
uităm

Cețuri se aprind fumegos
între noi
deși foarte aproape unul de altul
părem a fi
contopiți
într-o unică umbră

Într-o unică umbră
vedem mai mult decât se poate privi
prin tot împrejurul
deși printr-un singur ochi am ajuns
în aceeași culoare veșnică
să ne uităm

Să ne uităm
pașii pierduți fântânile sleite
oboseala
o zăpadă absentă curgând
între oasele frunții
nu
a fost lesne

Nu a fost lesne
nu
a putut fi măcar frumoasă
clătinarea de leșin adâncita mea uitare
dard in fericire a rămas
timpul
șiroind un sunet de lacrimi
în sângele faptelor nevăzute

Dard in fericire a rămas
numai umbra numai ochiul
cețurile dintre apropierea noastră
și doar
mai mult decât se poate privi
tezaurul gol al singurătății.


De vreme
ce ești

Parcă s-au săpat morminte
sus
deasupra caselor
mai sus
deasupra copacilor
și norii nu le pot ascunde
parcă a crescut o iarbă
de însingurare tristă
de pierzanie blândă
sus
deasupra lumii
mai sus
deasupra noastră
și secera lunii
n-o mai poate culca

Se face răcoare
o răcoare foarte ciudată
de vreme ce ești foarte departe
și totuși
aud umerii cum ți se zgribulesc
e ca și cum ar muri din senin
o pasăre ori o amintire
e ca și cum nu te-ai mai putea
întoarce în mine
tocmai în această noapte
în care toate duhurile
bune și rele
în călătorie se află
grăbind
spre fântânile lor visate
spre vetrele lor de pe urmă

Se face frig
un frig de înstrăinare
de vreme ce ești atât de aproape
și totuși
văd într-o zare pierdută
dincolo de conturul lucrurilor
părul tău sclipind
mântuit de orice îndurerare
întocmai unei frumuseți pierdute
într-un regn necunoscut
e ca și cum de mult am fi fost
cenușă ori nisip
și acum ne-am pierde graiul
pentru a ne topi împreună
într-o formă aproape perfectă
dar cât de rece
vai
e ca și cum nu ne-am mai putea
desprinde
unul de altul
tocmai în această noapte
în care toate lucrurile
în juru-ne
se simt tremurând de dorința
de a fugi din moarte
cât mai mult despărțindu-se.


Somn
alb

Timp ars de frig
ceață prin păr
devenit ori
brumă pe buze

Dintotdeauna
a fost și încă este
mereu
prea devreme în mine

E de ajuns iată să ascult
în cumpănă
vechi ziduri
pline de
mistere vechi
muzica lor moartă părând
și din cenușa orologiilor
o pasăre
se alege
tainic întoarsă
într-un ou adânc
într-un somn alb
cu coaja de văzduh intact
cu nefirea de miez rotund

Toate acestea
se petrec prin lume
atât de ușor
dar în trecerea mea vai rămân
până la durere

Dintotdeauna
timpul fierbinte din mine
sugrumat s-a lăsat
fără
nicio milă
de târziul rece din lucruri.



Reflux

Iată vine
de peste noi parcă
deși stârnit din temerile noastre
cele mai ascunse
se arată
un reflux de timp
și se zbate o subțiere
amețitoare până la absență
a clipelor
și nu te uita
nici înainte nici înapoi
lasă amintirile
să-ți curgă din păr
șerpii lor înnebuniți de sete

Și nu păși
nici în mine nici în afară
rămâi lipită de umbra mea
cu ochii închiși rămâi
nemișcată
ca talpa ta din întâmplare
să nu strivească
nu
căzute clepsidrele răpuse
rănite orologiile căzute
răpuse pendulele rănite
care mai pulsează încă
în jurul nostru agonizând ca niște actinii
muritoare de spaimă mută
înăbușite de aer
pe o plajă pustie și necunoscută.



Restriști

Se condensase tăcerea
de jur împrejuru-mi
asemenea unor ziduri de sticlă
era război
și căutam în zadar
o ușă a cuvintelor
ferestrele sparte de un suspin
ori un țipăt

Acolo unde orb de transparență
mă loveam de tăcere
de fiecare dată
aerul
curgea dureros un sânge incolor
și cicatricele care se văd
acum
brăzdând carnea poemului
nu sunt decât
semnele acelor ceasuri
grindina acelor restriști.


Margini

Lasă-mi această margine
de lume
graniță ultimă spațiu incert
atât cât să nu lunece
talpa mea de călător însingurat
atât cât să nu-mi cadă
capul din nori

Nu-mi fura amarnicul
fir de nisip
care-mi sprijină
sufletul
sfâșiat ca într-un masacru ceresc
de necunoscute furtuni

Toate marginile
se întorc cândva împăcate
în miezul rotund de sâmbure dulce
al unei zile târzii
în care lumea devine nemărginită.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!