Mai ții minte seara când a trebuit să vorbesc
despre sens amicilor tăi?
eram singurul care-ți vedea viitorul,
erai singura care-mi privea expresia.
îmi amintesc apoi zâmbetul tău în acea dimineață,
ca un soare care-a răsărit deasupra unei mări de estrogen,
misterioasă întindere în viața dinăuntru și, totodată,
în limita ei...
ești stropul de rouă care nu trebuie să cadă
înainte
de sosirea fluturelui.
indiferent de ce se întâmplă cu aceste cuvinte,


să nu uiți că sufletul reflectă lumina
într-o bogăție mai mare
decât diamantul.
nu te sfii, șansele de a rămâne aceeași nu mai sunt –
în preajma mea,
pietrele se-ntorc în propriile umbre, însetate de timp.
dacă nu ai fi fost tu să mă perturbi, m-aș fi lipit de ele
să le ascult mărturia.


nu mi-au plăcut niciodată femeile în urma cărora
rămân doar pozele, siaj pe care-l lasă timpul
când trece prin carne.
am emoții și cred, de asta văd oameni în acest întuneric.