cum ridic ninsoarea la rang de virtute
într-o iarnă cu vulpi argintii ca niște gulere pufoase
la gâtul memoriei afective
și cum bezmetic ridic noaptea peste oraș
ca o uriașă umbră polară
aflată în pragul nebuniei
și starea de saturație care-ți inundă corpul când aștepti dimineața
precum apa de ploaie în gâtlejul muribundului


înaintezi în virtutea inerției, prietene,
prin tot ceea ce s-ar putea numi la un moment dat viață
și chiar crezi asta cu tărie
apoi prin bezna luminată obscur de o ratacită pânză de păianjen
nici înserarea nu se rușinează de epilogul lucrurilor
nici viața nu-si ia propria viață în serios
nici moartea nu-și mai ademenește enoriașii
cu povești la gura sobei
și n-ar trebui să vorbești despre firescul sau nefirescul zilelor
dar o faci cu virtuozitatea unui menestrel
nici despre ceața care ne acoperă sufletele smulse din orbită
despre spațiu sau timp
despre privirea ta aparent inocentă în pragul ușii vechi din lemn de stejar
despre umbra ta călătoare din care am reținut doar
iluzia de sănătate și bunăstare a lucrurilor
și ma întrebai: stai așa, dar cum vine asta?


poate doar ceața timpurie a lucrurilor ne va salva
mă-mpleticesc și-ngenunchi par că mă rog
deși e doar senzația cu mâinile negre și lungi
ale așa zisului vis
acoperind ca o margine de lume un râu neștiut