Amurgul arată cu fermitate a lui infatuare
Răpind lumina zilei cu a sa grandoare,
Va rămâne decât cerul de lună străjuit
Și sufletul meu ce caută necontenit.

Puterea-mi apune și-mi e greu a mai gândi,
Ca tulburiul apei în care nu te poți oglindi
Și mi se varsă prin anxietățile pe care, paradoxal,
acest sentiment le alungă cu o viteză amețitoare.

Îmi deschid aripile și continui să visez
În acea lume în care sunt îndrumată să valsez
De inima ce-mi palpită și fiorii ce răzbesc
Acest suflet ingenuu și atât de copilăresc.

Poate simplul meu gând pueril nu știe
Să perceapă iubirea ce razele-și împrăștie
Peste toată ființa omenească zăpăcită
de bizara lumină în care lumea-i absorbită.

Sesizez doar cum gându-mi zboară și uit
Simplu, de ființa mea și cugetu-mi învăluit
De lumina lunii, puritatea apei și strălucire,
Aidoma ce eu nu pot înțelege la iubire.

Voi rămâne doar să meditez cu beatitudine,
Spre lumea enigmatică, bătând din aripile divine
Să tremur de fiori, când totul în jur parcă m-amăgește
Căci e indescriptibil ce simți când sufletu-ți dospește.