Virtutea de a fi om se răsfață singură

atunci când constată că este văzută.

Cine o consideră drept calitate, se înșeală.

Virtutea de a fi om este în același timp o cerință și o ofertă,

o poartă deschisă tuturor spre lumina

pe care o văd doar cei cu inima curățată

de dorințele infectate cu iluzii.

Omenirea a devenit o imensă oglindă

în care aparențele strălucesc

năucind sufletul.

Agonia zilelor călătoare

impregnează asfaltul drumului,

ales în noi de fiecare,

cu un amestecat viu,

plămădit în suflet din virtute cu sudoare.

Dacă nu nădușim,

dacă nu o strângem între dinți,

virtutea de a fi om, chiar dacă nu dispare,

se ofilește o dată cu fluturii care mor când plouă,

ori se ascunde dincolo de privirea curioasă, cercetătoare

și atunci întrebările adunate-n în snop

putrezesc pe un câmp, mângâiate de razele soarelui,

fără ca cineva să le mai acorde atenție.

Cine are nevoie de întrebări fără răspuns,

cui îi pasă de fluturii răpuși de lacrimile ploii,

când toți ne îndreaptăm privirea spre curcubeul

ce se deschide deasupra orizontului

și este ce mai frumoasă iluzie?

Și câți dintre noi

își doresc ca sufletul lor să treacă puntea

arcuită asemeni curcubeului

peste tot ce am transformat cu mintea în noroi?!