când m-am născut în anul
una mie nouă sute patruzeci și patru
de deasupra, ploi de bombe
lovea în tot lungul și de-a latul.

pe lume m-a adus o mamă sfântă
ce purta în suflet rană adâncă
cu făptura ei tulburatoare
mă stringea adesea-ncingătoare
și mă ridica cu ea pe stânci
spre Măreția Cerului îngenuchind
ne făceam rugi.

cu trupul încovoiat
în griji, plini de nevoi
plin de dureri
ceream din ceruri
să nu mai fie viața atât de grea
să nu mai fie lumea atât de rea.

spre vârf de pădure
pe stânca bătătorită
când amândoi rătăceam
uneori întâlneam
câte un trup de gloanțe îmbibat
mama aprindea o lumânare
eu întrebam... “e tata ?”
“nu!... nu e tata!
e un alt soldat.”
dușmanul l-a învins
alunecând în vad.
ce crudă-i soarta!
să cuvenea, bietul de el
precumpănindu-și fapta
din greu să lupte
ca să-și învingă moartea.

oo !... și câți copii erau fără părinți
și câte mame cu tâmplele albe
nu-și plângeu copiii dispăruți
chemând din vremuri pe Străbuni
să alunge vremi amare!
oo!... și de câte ori plângeam
cu lacrimi ce împleteau cuvinte
fugind desculți prin ploaie
cu chip firav în haine rupte!

întorși din nou pe cale
chemam, plângeam, tăceam
dar, uneori... cântam în jale
prin gânduri nerostite
miasmele morții
ascunse-n dimineți amare.

clipele acelea,
trecute-n mare grabă
au murit învăluite în tăcere
dar, parcă a fost mai ieri
și parcă simt și astăzi
mâna fierbinte a mamei
peste obrazul plin de dureri.

în abisul amăgirii, copil fiind
visam la un strop de fericire
visam la un somn dulce,
gânduri albe
cu frumoase primăveri.
vâltoarea viselor rebele
mă învăluia
cu atât de multe întrebări
ascunse în tăceri
căutând o altă lume
chiar dacă numai
pentru coltucul meu de pâine.

nu știu decând în suflet m-a durut
în zburda anilor, eu n-am avut
decât un singur gând
să fie înveșmântată “România”
cu pacea, cu credința
cu iubirea, și cu bucuria!
și a rămas, tot al iubirii mele scut
purtat de al “Veșniciei Vânt”.