Acum, ca și atunci răsfoiesc
printre albumele învechite de vreme,
să redescopăr începutul unui spectacol,
ce încă se mai derulează printre noi.
O epopee ruptă din fericire și hrănită
cu suflete pereche, scăldate în izvoarele iubirii.
Doar timpul își desenează cu grijă,
amprenta sa diabolică ce nu iartă
sau să arate vreo milă niciunei piese a jocului,
strivindu-i încet voința și îndrumând-o
spre disperarea durerii bătrâne.
În acest spectacol cinic doar un singur
prieten mai pot găsi, mesagerul morții
acel înger al întunericului ce se dezmierdă
prin rămășițele nepământene ale iubirii.
Doar el mai poate înțelege agonia
în care mă cufund, dându-i o satisfacție
nemărginită, așteptându-și cu răbdare
prada ce urmează să-i cadă în plasă.
Mai am câteva clipe de zvâcnire apoi cuminte
pornesc pe o cale de mult pecetluită
și așezată cu multă migală de ursitoarele târzii...