Nastenka asculta cu ochii mari.
N-a izbucnit în râsul său copilăresc și nestăpânit
așa cum ar fi crezut el.
Poate și-a dat seama că o iubește, și tace.
Nici el nu-i spune nimic despre asta.
Îi vorbește despre singurătatea lui
de până acum,
despre cum poate iubi el oamenii de pe stradă,
căutând în pașii fiecăruia și-n priviri, o poveste.

Noaptea îi învăluie ca o eșarfă de mătase albă
pe o bancă, unde poți sta vorbind ore în șir,
cu emoție în glas și atingeri de mâini tremurând,
numai dacă ești tânăr.
E curat sunetul nopții, la fel ca vocea fetei
când el îi strange mâna și o roagă
să-i spună despre ea.

“Să fii bun, să faci ce te rog și
să nu te îndrăgostești de mine”
El îi jură cu suflet trist,
ca, mai apoi, ea să-i povestescă naivă
despre o iubire tăinuită până acum,
despre scrisorile pe care le trimite
și, la care, nu primește răspuns.

El o adora și o ura totodată, căuta în ea femeia,
știind a iubi mai întâi copilul
ce se contura în făptura ei minunată.
Nastenka (el nu s-ar fi săturat niciodată să-i spună pe nume)
îl iubea în felul ei copilăresc,
după cum îi săruta el fruntea și-i vorbea sfătuitor despre iubire.
Au trecut câteva nopți așa,
iubind-o cu tristețe și înțelepciune,
iubind-o nebunește și azi, pentru cât era de frumoasă
în seara aceea,
când a primit răspuns la scrisori.

…ultima lor seară.