Deschid fereastra și privesc
Spre bradul din grădină,
Ramuri bogate îi lucesc
În straie de rășină.

Cu vârful său atinge cerul
De lună plină luminat,
În noapte este cavalerul
De stele, vise mângâiat.

Începe foșnet ca un cânt
De mine doar știut,
Pornit de-al adierii vânt,
Mă poartă în trecut.

Copacului iubit de-o viață,
De mic îi colindam,
Si-n ierni geroase-n dimineață,
În brațe îl strângeam.

Știam c-o să găsesc minuni,
Pruncia nu se pierde,
Primeau cadou copiii buni
Sub cetina lui verde.

Mi-a fost prieten, scut, cetate
Sub umbră deasă eu visam,
Mă ascundeam sub crengi lăsate
În taină când iubeam.

De ziua sfântă, ziua nunții,
I-am pus beteală luminoasă,
Striga pădurea, vuiau munții
Că mi-am găsit mireasă!

În hora mare am jucat,
Ne-am prins în jurul lui,
Rășina lacrimi a picat
Pe trupul bradului...

Anii s-au dus, sunt obosit,
Puterile îmi scad,
O clipă parcă-am zăbovit
Lângă un falnic brad.

Bătrâne crengi s-au scuturat
Din vârf până la poale,
Foșnet de viață a plecat
Din ramurile sale.

Închid fereastra, trag zăvorul
Afară să nu iasă,
Durerea mea, tristețea, dorul
Tămâie stau pe-o masă.

Pe foaia plânsă acum scriu
Cu litere din ace,
Îmi va fi umbră, nu sicriu,
De mor mă voi întoarce...