Uneori îmi adun în palme gesturi
Pe care nu știu cum să le-ncep
Știu doar cum să le-nchin
Și mai știu gustul reminescenței
După ce gestul s-a rotunjit firesc în oasele mele
Nici nu știu dacă m-am născut
Și peste toată neștiința mea trece în zbor tihna
De dincolo de gesturi și rătăciri
Tihna pe care nu o pot atinge
Cu tâmpla și sufletul
Tihna în care mi-aș topi nesomnul
Uneori mai întâlnesc pe cineva care vine de-acasă
Cineva pentru care inima mea
Face gesturi de întâmpinare
Toate lucrurile de care nu mă las știută
Sunt acolo în pragul casei
Uneori nu sunt decât o frunză verde
Aruncată în ochii toamnei
Ca un reproș mut
Șapte roți îmi deapănă timpul
Șapte întrebări îmi pun în fiecare zi
De șapte ori îmi izbesc fruntea de șapte gânduri
Până devin spița de roată sfâșiind lumina
Deschizând vena din care curge
Noaptea fără stele