În dimineața soarelui albastru,
În culmea lumii strînsă aspru.
Pe lemnul putred plîns în umezeală,
Câlcîiul ars pe el apasă.
Privește mîina haina proastă,
O-ntinde strîns pe pielea cea uscată.
Și iarăși calcă,
Lăsînd în urmă urme de năpastă.
Privște-n geamul fără sticlă,
Deschide ușa cea lăsată prinsă.
Un pas uscat spre piatra fără maslă,
O crăpătură-n os îi lasă.
Pășind pe scara luminoasă,
Nimic, în urmă nu mai lasă…

18.05.2009
Autor: Bejenari Sergiu