Iat-am murit: stau în coșciug cuminte,
cu sângele-nghețat și-un gol imens în minte.
Și totuși, e ciudat că simt cucuie
sub mine, de parcă aș sta pe cuie.
Ei, drace, vezi că nu-s chiar atât de… mort!
Îmi sunt pantofii invers: cum îi port
mă strânge unul zdravăn la călcâi,
iar perna-mi e pusă strâmb la căpătâi.
La nasturi încheiat-îs pe sărite
și-am lângă mine lalele ofilite
de parcă-s lipitori cu sânge rece.
Vai mie, adierea morții mă petrece!
Îmi vine să strănut: m-afumă cu tămâie
și-mi dă ocol… Părintele Momâie…
"Stăpâne,-aș vrea să mișc puțin din buze,
să-mi văd amicii cum or să se-amuze.
Voi ridica și-o mână - stai, pe care? -
pe dreapta,-n care țin o lumânare…
Voi învia din morți precum Iisus
și voi țâșni la fel ca el în sus,
că vreau să țip și să le stric serbarea
în vârful ei înalt – înmormântarea.
Sunt hotărât să schimb și eu macazul –
să le arăt, adică, și obrazul:
Bătu-v-ar Dumnezeu, prea v-ați purtat ca proștii
cu mine, voi, bunii mei prieteni, …foștii!
Și-apoi, vă fie clar, m-a biruit ispita
de a-mi lua cu mine și iubita!
Aflați că dacă prisosim pe-aicea, amândoi
vom părăsi soborul, dar numai… după voi!”