MARIUS ȘOLEA: O SPERANÞÃ POETICÃ CE NU SE VA DESMINÞI


Citind în manuscris cîteva zeci din poeziile tînărului Marius Șolea, am căpătat convingerea că avem de a face cu un adevărat poet, un tînăr poet în plină devenire.
Deși poeții, poezia, nu au vîrstă și nu cunosc „generații”, Marius Șolea face parte din cea mai tînără promoție literară, în care se cade a ne pune toată speranța. căci poezia lui e în acord cu vocile, oricît de vechi, dar pururea vii, ale poeziei eterne.
Între cele mai frumoase dintre poeziile pe care le-am citit de acest autor, mi se pare a fi „Mă înalț printre stele care cad”, care începe prin: „Glasul meu mai are în el tînguirea/ după urechea cea moartă/ a lumii.” Versuri ce confirmă apartenența lui Șolea la marea școală a poeziei perene.
Ori „Balada ursului polar”: „Bătrînul urs polar e rege la poluri/ și alba strălucire tainic îl îmbracă-n arte/ și-n fugă de goluri/ în albul tumult./ iar albul la poluri atît e de mult/ încît pare că-i nuanță în șoapte/ din negrul de noapte./ pe tronul său de gheață/ își săvîrșește-n noapte meditația către moarte/ străpungînd imaginea de viață./ la poluri chiar și soarele cînd trece,/ trece-ngenuncheat și rece/ și aplecat cu ochiul său solar/ în fața ursului polar./ dar se întîmplă uneori/ ca o adiere-a firii ne-ndurător să-l poarte/ spre mările calde umplute cu oameni și nori/ și tronu-i se dezgheață/ și aerul de-acolo încet îl sufocă și-l soarbe de viață,/ iar oamenii rîd și-apoi le este frică/ și noaptea aici, ah, cît e de mică!/ ah, urs polar, tainic îmbrăcat în arte/ săvîrșind în noapte meditația către moarte,/ se întîmplă uneori/ din nori/ ca o adiere-a firii fatal să te poarte...”
În ciuda subiectului cît se poate de „bătut” (de fapt, cîte subiecte poate avea poezia, literatura, arta în genere?), poema citată aduce un plin de prospețime și energie lirică, anunțînd viitoare, posibile măreții ale verbului.
Ceva îmi spune că acest poet nu va desminți vreodată speranța și creditul acordate.

Mihai Ursachi