Înștiințare
premergătoare
despre o poezie
neliniștită și
neliniștitoare


Prin aceste cuvinte, încerc să vă înștiințez că țineți în mâini opera unui poet neliniștit, a unui tânăr de 26 de ani, care este într-o continuă stare de veghe asupra a ceea ce se întâmplă în jurul lui.
Două sunt coordonatele-obsesii ale stării poetului: bărbăția lui și socialul, definite de la sine prin titlul pe care l-a dat volumului.
Aproape în toate cărțile sale de poezie (șase la număr, prima apărută în 1995, membru al Uniunii Scriitorilor din 1998, la 23 de ani) Marius Marian Șolea (ca oricărui star autentic, destinul i-a dăruit două inițiale care se repetă) este obsedat de femeie, de misterul ei, pe care nu încetează să încerce să-l afle, să-l descopere, să-l decodeze.
Totuși, în ciuda neostenitelor lui căutări și a variatelor ipostaze trăite și, parțial, împărtășite, neputința unei cunoașteri perfecte transpare nu o dată. De aici și căutarea frenetică. Pentru acest poet ars de dragoste, femeia este un spațiu al libertății, singurul, poate, în afară de Dumnezeu: hai să plecăm, domnișoară!/ în țara asta nu mai e nimic, / decît femei și Dumnezeu. (Oraș în provincie). Întruchiparea însăși a lui Dumnezeu pe
pământ pare a fi ea, femeia, poetul arătându-se neputincios pentru o delimitare a celor două entități: pe un zîmbet de femeie/ dau toate metafizicele mele tristeți,/ pe Tine Te dau pe atingerea ei lîngă mine/ o mîngîiere, o vorbă, un zîmbet/ și [R]aiul rămîne/ în umbra cărnii mele/ numai lumina Ta străpungîndu-mi carnea sec/ mai poate face ziuă/ în [r]aiul pe care îl port de la Tine/ și vreau și aceasta de vreme ce nu m-ai făcut/ să mă pierzi. (Domnului Dumnezeu).
Mijloacele prin care își exprimă adorația pentru trupul femeii sunt simple, suave, dar esențiale, fără înflorituri și, desigur, fără trimiteri la carnalul obscen. M.M. este bărbatul care vrea să adoarmă cu o țîță-n gură seara, căci… afară e o Sahară cu blocuri…(De atmosferă și de amintire). Sau, această superb-discretă metaforă a îmbătrânirii ce vine, implacabil: Într-o seară ca asta/ vei spune “te las”, / îmbrăcată grăbit/ cu rochița în romburi./ din patul meu ți-au mai rămas/ doar cîteva secunde/ lipite de șolduri.// și pîn-atunci/ te mai iubesc în beznă/ să nu mai știe nimeni,/ doar cîte-o umbră stinsă./ căldură și un gest/ îți mai lipesc pe gleznă/ să fie pentru iarnă/ pe cînd vei trece ninsă [s.n.] (Într-o seară ca asta).
Dragostea și compasiunea pentru femeia oropsită de societate merg împreună, căci poetul se simte bine cu cele mai ieftine, cu care a stat cel mai mult…(din volumul “Cobilița cu furnici și alte proceduri”, p. 47): mă gîndesc și eu ce trebuie să fi fost/ în sufletul acelor femei duse-n alte locuri/ și descărcate cu remorca în fabrici/ să bobineze motoare/ ținîndu-le între genunchii calzi pe cele mari,/ iar pe cele mici în poala lor fierbinte,/ să facă piulițe cu sînii peste strunguri/ lucitoare și reci/ care nu aveau butoanele de carne… ,/ să tragă opt ore la fiare pe pîrghiile coapsei./ fetele nebune după mușchi întinși și bani lăsați/ s-au năpustit cu poftă în metal să vigoreze țara/ în efortul comun/…/ (De atmosferă și de amintire). Numele lor, caracterizatoare, amintesc de Caragiale: Elvira Curdefier (cu “nostalgii legionare”), Natalia Bulandeaur (care “trimite vederi la Paris”), Ludmila Þîțădecauciuc (cu rude la Odessa; ibidem).
Cealaltă obsesie, socialul, este indisolubil legată de spațiul acesta al libertății creat de femeie-Dumnezeu: dar România mea e cea mai bună muză,/ aici am învățat întoarcerile-n sine/ și fac plimbări de seară/ să văd încă o dată socialul,/ mă duc apoi să iubesc, să uit,/ să dorm,/ dar nici o dată înainte să-l pipăi.// am o vocație specială pentru realitate/ și atîta noroi este pe mine/ încît sînt frumos în lumină,// aproape porc de aur/ scurmînd omenirea…[s.n.]. (Niște nepoetice versuri).
Citadin pur-sânge, acest observator atins de geniu scrie o poezie care este expresia pură a spiritului citadin. Unele din “descrierile” sale sunt adevărate viniete/vignete, care ți se fixează cu pregnanță pe peliculă, cum sunt, de pildă, următoarele imagini poetice ale orașului, de o încărcătură cutremurătoare: Noaptea ca un vițel biblic/ rumegă prin parcuri/ gravitația frunzelor de aur.//
întunecată și caldă/ se duce spre oraș/ să lingă printre
blocuri/ lumina de la geamuri./ nu plînge nimeni de foame,/ de frig/ și nici de suflet,/ toți s-au ascuns în somn/ sau se iubesc.// în acest oraș/ ciorile ornează-atît de bine/ parcul/ și se aud ca niște globuri lovite între ele. [s.n.] (Peisaj).
La 17 ani, M.M. pleca în Transnistria ca să îndrepte, cu puterea lui…, imposibilul, să se arunce în clipă cu istoria pe umeri. A reușit doar să simtă că…Dumnezeu și-a făcut loc/ să-și odihnească-n mine veșnicia…Și a mai reușit ceva în vacanța aia, în care,…înfoindu-mă din piept,/ ca un pui de curcan, le răspundeam [unor colegi sau profesori]/ c-am fost detașat de școală să predau istorie/ în limba română/ la clasa de ruși. (Poem de liceu pentru compunerea “Vacanța de vară”). Adolescent și bărbat în același timp, Șolea este un sincer, în aparență exaltat, în fond cu o structură de o seriozitate atât de viguroasă! Și, dacă nu ar fi compromis cuvântul, aș spune: un patriot (în sensul acela care astăzi nu se mai… poartă!)
Desigur, firesc pentru un intelectual de formație teologică, nu-l ocolesc pe poet marile întrebări și obsesii legate de viață-moarte, de sfidarea timpului: nu m-acuzați de tînăr/ că-mi place tinerețea,/ în materie de om/ timpu’ e cea mai mare bătaie de joc. (Poezie modernă cu improvizații vechi). Oricum și oricare ar fi ideea dominantă a unui poem însă, însoțirea femeie-Dumnezeu
este mereu acolo, singura lui oază purificatoare, salvatoare: … nu știu dacă drumul meu a fost al tuturor/ și
nici dacă m-așteaptă cineva/ pe peronul acela de gară fără de nume./ va fi vreo siluetă pe sub lămpile arse,/ una din femeile cu buze de timp/ care mi-au măsurat și interpretat nuditatea,/ ori Dumnezeu va fi cu brațele întinse? [s.n.] (Poemul de azi).
Marius Marian Șolea este un poet pentru care Literatură se scrie cu literă mare în mijlocul propoziției (așa cum și pentru noi se scrie Literatura sa): …iar eu mă gîndesc ce bine ar fi/ să mai dau o poezie Literaturii române [s.n.]. Neliniștitul de misterul femeie-Dumnezeu, de problemele existențiale, de social, a scris o poezie care își are deja locul binemeritat în această Literatură.
Și semenii i-au simțit poezia, i-au înțeles-o, au iubit o. De aceea, iată ce prinos de recunoștință i-au adus: poet tînăr între toate ideile lumii zîmbesc,/ din gesturi și priviri îmi pun la picioare/ orașele prin care trec/ sînt zeul pariurilor cu lumea/ printre blocurile sobre/ cu cetățeni educați la maxim./ am ofrande și idei pe brațe,/ mulțumesc în parte și trec mai departe/ pe strada Timpului la numărul 8/ și la o fereastră/ văd că omenirea mi-a lăsat o floare-n glastră. [s.n.]. (De atmosferă și de amintire).


25-30 noiembrie 2000

Matilda Caragiu Marioțeanu