INTERFAÞÃ la mijlocul poeziei lui MARIUS MARIAN ȘOLEA


De când a aflat că are talent – și a aflat dintru bun început – Marius Marian Șolea și l-a controlat cu atenție. S-ar zice că așa ceva nu e cu putință, și totuși este. Am convingerea de demult formată că absolut toți cei care scriu își află din vreme măsura exactă a capacităților lor, și numai un stupid orgoliu îi face să nu-și recunoască poziția și rostul, mai ales când acestea sunt mai mici decât și-ar fi dorit. Dacă s-ar petrece altfel, lumea literară ar scăpa iute de grafomani, de impostori, de plagiatori, de neputincioși, ba chiar și de mediocri. Dar nu scăpăm, și mai degrabă cei care “cad” în greșeala/calitatea de a se recunoaște pe ei înșiși abandonează, din prea multă sinceritate, scrisul...
Cazul lui M. M. Șolea e unul deocamdată fericit. A scris de foarte tânăr, cu siguranța unui matur, experimentat, a publicat carte după carte, fiind unul dintre cei mai tineri membri ai Uniunii Scriitorilor și umblă vorba că e foarte bun (avantaj net într-o țară în care criticii lucrează și premiază deseori după ureche – ar mai avea doar de intrat în vreo haită). La nici 20 de ani (1995) debutează cu volumul Mereu secunda, mereu și Dumnezeu, cu recomandarea extrem de călduroasă a poeților de marcă Mihai Ursachi și George Þărnea. În 1996 scoate placheta Universul din piatră, în 1997 volumul Pașii de sub simț, cu recomandarea lui Ioan Holban (ambele la o editură din Iași, “A92”); în sfârșit trece la edituri mai cunoscute: “Junimea” îi tipărește în 1998 volumul Semantice umbre (cu prezentarea la fel de călduroasă a lui Cezar Ivănescu), “Clusium” îi scoate în 1999 cartea Cobilița cu furnici și alte proceduri, “Albatros” îi tipărește în 2000 un volumaș de haiku-uri, Lungul poem haiku de o mie de strofe, cu o postfață a subsemnatului; în fine, Editura “Eminescu” îi publică în 2002 volumul Blestemul bărbăției și alte imagini sociale, prefațat cu generozitate de acad. Matilda Caragiu Marioțeanu. Așadar 7 cărți – 7 trepte urcate cu girul unor oameni de “artă și meserie”. Să admitem că aceste 7 volume de până acum au îndeplinit un ciclu de număr magic, unul al cunoașterii prin și de poezie, al exercițiului metaforic și prozodic, dar nu la nivel de început, ci pe o colină deja consfințită.
Cu prezenta carte, poetul ar zice că deschide un alt ciclu, modificând esențial și substanțial direcția pe care poate o și epuizase. Dar nu e vorba de obosire, ci de conștientizare a necesarei prefaceri, a adaptării la cerințe mereu noi, care, tocmai, să nu lase să ostenească în primul rând poezia.
Păcat doar că un poet de talia sa s-a născut în acești ani de indiferentism nenorocit, într-o lume (nu numai literară) alterată și nu de puține ori iresponsabilă. Mulți în locul lui ar fi renunțat dezamăgiți (dat fiind că în afară de aprecierea zvonistă nu a primit încă nici o recunoaștere oficială, nu apare încă pe “liste”, nu e antologat de fi-te-cine, căci s-au înmulțit la noi antologiștii de cartier etc.), dar Marius Marian Șolea rezistă și nu renunță. Bine face, deși habar n-am când se vor redresa trebile culturii române. Și e frumos: deși are numai/deja 28 de ani, e o… speranță… Zice că are origini aromâne (ca și autorul acestor rânduri) și cred că așa e, altfel nu s-ar explica ambiția și încăpățânarea, voința de a nu-și bate joc de ceea ce face, puterea de a nu se înregimenta în găștile actuale (nouăzeciști, fracturiști etc.), preferând tristețea, primejdia, dar siguranța valorică a “lupului singuratic”. Într-un fel, scriind despre Șolea, parcă aș scrie despre mine însumi: la fel am procedat o viață întreagă și nu cred că aceasta m-a binefericit, dimpotrivă, mi-a cauzat multe înfrângeri și nemulțumiri, dar cel puțin e sigur că tot ce mi se atribuie, mult, puțin, e real și nu exaltat, exagerat de spiritul haitei.
Am speranța că pe asemenea poeți va putea să se sprijine poezia ce va veni – va mai veni? – și nu pe prea mulții coriști înscriși pe la cenacluri și festivaluri județene. Marius Marian Șolea a refuzat să participe la astfel de festinuri improvizate; s-a ferit de aceste “recunoașteri” factice și „potrivite”, acordate de jurii grăbite (uneori mai intru și eu prin ele) care n-apucă niciodată să citească volumele trimise pe la astfel de numeroase concursuri. N-are așadar un palmares, dar are o carte… de vizită.
Cu volumul Un peșchir și o țâră dragoste poetul “atacă” zodia “riscului”, vrea să calce pe cărări ce ar părea bătătorite. Apropo de poemul larg intitulat Ritmuri din Corșor, o mulțime (Doamne, ce bine-ar fi!) va zice, doar după câteva rânduri, că e vorba de o imitație după La Lilieci. Cei care se vor opri la aceste prime rânduri și vor crea “zvonul” (Doamne, ce bine-ar fi!) nu că ar vrea să lovească în tânărul autor, ci ar căuta să se ascundă repede în dosul unor formule comode – acesta e un alt obicei de la noi. Cei care vor merge mai departe cu lectura, vor vedea că în afară de câteva coincidențe geografice și naturale de pe întinsul Olteniei (satul Corșor, al copilăriei, făcând parte din Alimpeștii Gorjului de sub munte), la care se adaugă inevitabilele regionalisme lingvistice, Marius Marian Șolea face cu totul altceva. Marin Sorescu se oprise la limita fiziologiei mediului transferat în poiezie… Șolea sondează mai în adâncuri, adică în sociologie și în filozofie. Șolea transpune în vers nu obiceiuri, limbaje, ci mentalități, determinări astrale și mistice chiar. Mai apoi, spre deosebire de Sorescu, poetul nostru nu se ocupă de personajul locului, ci mai mult de sine în raport cu acest personaj. În sfârșit, dacă cel dintâi intra cu limbaj cu tot în spațiul metaforei și al sonorității, Șolea, în conformitate cu ceea ce cred că va urma în poezia românească și deja se întrevede, epicizează masiv, întruchiparea sa versificată fiind ceva aproape de “poematiconul eroi-comico-satiric”, înființat pre limba română la începutul veacului al XIX-lea (Budai-Deleanu), resuscitat în variantă involuntar comico-proletcultistă în anii ’50 (Dan Deșliu, Eugen Jebeleanu, Maria Banuș, dar chiar și Arghezi) și revenit de câțiva ani în atenție (neteoretizată încă). Dacă tot se cheamă Ritmuri…, poemul respectiv și alte câteva de același fel urmăresc și interpretează chiar… ritmurile existențiale ale colectivității din colțul geografic amintit: cele rapide și statice oltenești, combinate într-un mod neașteptat cu cele lente venite din Ardealul aflat nu departe, doar peste munții apropiați. Apoi este identificată plăcerea limbariței (limbuției), a bârfei și chiar a certei benigne (violentă în formă, dar fără urmări de fond pe măsură). Iată o secvență care, bineînțeles, atinge și savorile scenei dramatice: “ – ba fii tu a dracu, fă, că s-au dărâmat toate pe voi, n-aveți de un’e/ bea nici apă rece! sunteți niște leșinături, băăă, niște leșinături!/ vă uitați la trei plătăgele ca la oichii din cap! bă, fire-ați ai dracu,/ vă bagă în foame două găini! vă mâncați de su’ unghii, băă,/ sărăciturilor!/ – firi-a dracu să fii tu de curvă, s-au pus pă tine și cânii, făăă, fă!/ și cânii, fă, s-au suit pă tine, toată tinerețea ai stat cu cracii-n sus/ pă slăvile cerului! ai fost harnică, fă, numa’ la coțăit și la icnit,/ firi-a drrracu de boșită! las’ că-ț’ azvârl’ io găinile țapene peste/ gard!” (Vecinele). Iată unde s-a ajuns de la o găină a unei vecine, rătăcită prin straturile grădinii celeilalte, dar nici nu s-a mers mai departe de-atât, deși s-ar fi părut, după ascuțimea vorbelor, că se va ajunge la bătaie și apoi la judecată. Nimic, conflictul rămâne la nivelul limbajului, al trăirii diurne, fiecare femeie exersându-și cu talent plăcerea terfelirii prin verb, până la nivel de blestem și înjurătură. Parcă poetul ar fi și teoretizat această stare de fapt specifică, formal socială, dar “eminamente” poetică: “Cuvintele mai presus de orice sunt trăire,/ iar a vorbi despre unele lucruri este doar un moft./ pentru om este puțin ridicol când se vorbește/ despre moarte, el nu este decât o târzie fată mare!/ și luna are dreptate în parte/ să-și arate lumina/ pe care n-o are…”(Verde poem despre iarbă).
Pe această arie trăit teoretică, trasată exact ca un patrulater, încap toate cele lumești: fie incantația de intenție folclorică (“Lină Ină, pe lumină,/ spune-i lui neica/ dacă tu ai vrea/ ca viața să-ți pară/ o câmpie-n seară/ vara pe răcoare/ când sub stele arzătoare/ cade floare peste floare…”, fie erosurile de o frustețe tot rurală, mai adorate decât cele urbane însă, introduse de poet, inspirat, în procesele digestive (“și iar te-aș lua la frământat./ învelită c-un peșchir,/ cu velința peste tine,/ te-aș lăsa un pic să crești,/ da’ nu mult să te acrești…/ apăi bag un lemn în gura sobii,/ zgândăr jaru’ ca să fie foc domol/ în tuturigi/ și te dau la copt să te scot pânea mea/ cea de toate zilele./ să te-mbuc fierbinte până cân’ o fi…/ și-atât de multă să fii,/ încât să te usuci pe laviță ori la firidă, iar la bătrânețe/ să te ronțăi în trei dinț’ până când te mai înmoi/ și-apoi să te morfolesc/ între gingii ca pe-o cojică zgrumțuroasă” (Dragostile mele cu o fată). Trebuie să recunosc că e foarte frumos, măcar ingenios spus și nu-mi aduc aminte de vreo exprimare asemănătoare. Această modalitate de a comunica starea erotică, de o surprinzătoare tandrețe, revine de mai multe ori în cuprinsul cărții, de fiecare dată gustoasă, fin condimentată, pentru a îndepărta orice intenție transparent frivolă. Numai firile extrem de iubitoare (iubicioase) află cândva că dragostea cea mai intensă se localizează la nivelul… stomacului (ciudățenie dovedită medical).
În fapt, mai toată substanța volumului este erotică, așa cum e și toată textura celorlalte cărți ale lui Marius Marian Șolea. Simțul vine, laudă aș zice, dintr-o arie pătimaș aromână, drept pentru care i se cuvine chiar și vocabularul acestui grai: “pirușeană feată, te voi iubi și mâine!/ umblă-mă și calcă-mă, saltă-mă și pune-mă, adă-mă, îmbracă-mă/ în pânză de ină lină,/ mușata mea aleaptâ di tuti!”.
Cu indiscreție, dacă pătrundem în subînțelesurile poeziei, totul este cu adresă, către o ființă aflată în pragul iubitului sau în faptul lui visat. Se face și trimiterea de rigoare: un ciclu care începe cu Primul, continuă, iar apoi sfârșește cu un al cincilea, intitulat Ultimul poem pe care îl dăruiesc. Acesta este format din “scrisori” fără ocolișuri, cu amănunte cotidiene, cu relații sociale palpabile, scrisori adică de dragoste pământeană către cineva anume, nominalizat cu mare taină.
Aceeași modalitate fals epistolară este proprie și unor intervenții politice, obștești ale poetului, cum ar fi misiva adresată Președintelui Academiei Române.
Multe se mai pot spune despre această poezie provocatoare, multiplu deschisă, în care Marius Marian Șolea îmbină cu totul rar talentul nativ cu inteligența neinhibată. De fapt acesta este secretul controlului permanent pe care poetul îl exercită asupra sinelui și asupra poeziei sale. El a citit destulă altă poezie, dar nu se lasă influențat de ea (cum nici de cea a lui Sorescu), evită să calce pe urmele comode ale altora și își croiește singur un drum evident spinos.
Bine ar fi ca autorul să nu mai fie doar o speranță (ce lină și îngăduitoare este această vârstă, dar câte epave a lăsat ea în nisipul timpului!), ci o aspră și periculoasă, nerecunoscătoare certitudine. În ce mă privește o subsemnez.


VALENTIN TAȘCU