Nou iluminism și „realism consumabil”


Marius Marian Șolea – și poezia lui, efect al unei epoci de tranziție. Încep cu această definiție, având de a face în Marius Marian Șolea cu un poet inclasificabil, azi, în poezia scrisă în limba română. Un poet atipic, insolit (personal, am slăbiciune pentru acești poeți, puțini, ieșiți în evidență prin personalitatea lor accentuată, singuratici, discreți, fermi, orgolioși, cu coloană vertebrală, care nu țin de o gașcă literară sau alta, nici de o direcție generaționistă sau de o ideologie literară, ei sunt ei și atât, își ajung prin ceea ce sunt), de o autenticitate aparte. A împlinit 30 de ani (“acum, la 30 de ani, aud bătrânețea venind”, se alintă într-un poem Marius Marian Șolea) și a absolvit Teologia la Iași, o secție de conservare și restaurare a operelor de artă, în 1998 – are caracter intransigent, pe linie strămoșească aromână (care se respectă), nu are prejudecăți scriitoricești, nici culoare politică.
În lumea noastră dominată de limbaj, volumul “Contemporan cu Dumnezeu” pune o altă piatră de moară la gâtul autorului – “fiind contemporan cu Dumnezeu, / nu pot crede că sunt mort”, scrie Marius Marian Șolea. Dominantă în versurile acestui volum e perspectiva “luminii”. Lumina e o obsesie mistică la Marius Marian Șolea. “Adevăratul poem al luminii” poate fi citit și cântat în biserică (Daniel Turcea l-ar recita cu bucurie), are în el acea retorică deschisă către transcendență, unică, verticală (altfel, prea înălțată, imposibil de admis de poeții de vârsta lui Marius Marian Șolea, ocupați cu îndeletnicirile lumești licențioase rizibile, orizontale, la masa de scris; un asemenea poem dedicat “luminii” e considerat inacceptabil în viața de zi cu zi profană, în general,“rupt de realitate”, de neînțeles, dicteu automat, inspirat sau nu de acel Dumnezeu care “merge până la marginile omului”, având legături directe cu poeții preferați). Poemele dedicate “luminii” lui Dumnezeu (“oriunde s-ar afla, fiind peste tot, / Dumnezeu se găsește pe distanța cea mai scurtă”) mă fac să recunosc în poezia lui Marius Marian Șolea probe ale unui nou tip de “iluminism” care ar putea fi scos azi pe tapet, într-o vreme postcomunistă a demitizării și demolării spirituale românești. Un nou iluminism care să nu mai arate cu degetul, drept retrograd sau reacționar, conservatorismul nativ și tradiția autohtonă (conservatorism al identității noastre, opus corectitudinii politice liberale uniformizatoare, a multiculturalismului mediocru, a “diferențierilor” fără valori și fără repere, egalizator, fals considerat progresist). Un nou iluminism al reabilitării creației profunde, nu de suprafață (a creației fără suflet), nou iluminism care să aibă conștiința căderii, cum spunea Constantin Noica, să aibă conștiința imperfecțiunii și incertitudinii. Mă refer la acel nou iluminism în care cultura “luminii” să ne facă să ne regăsim în particular, să avem conștiința iluminării, să fim “iluminați” lăuntric de către Dumnezeu (dacă vreți, în continuarea doctrinei mistice propovăduite de filozoful Jakob Böhme). Nou iluminism care să țină cont de faptul că metafizica ia naștere și din sentimentul de uimire în fața miracolului vieții, a faptului că mai există ceva esențial subînțeles, ascuns, nedeslușit, în Tot... Marius Marian Șolea se întreabă: “Vezi tu cât rost, lângă noi, ar putea să aibă metafizica?” și nu se rușinează să alerge cu “snopul de raze în mâini”. Nu se sperie că “lumina se întoarce la apus”. Lui îi place să vorbească, să se asculte singur, să filozofeze: “Trupul omului este primul contur al sufletului său, / primul contur făcut din lumină”. Mai mult, are simțul ordinii cosmice: “Pe cer nu este scris nimic, / el e un ochi imens prin care poți să vezi în sufletul întregului”... Noul iluminism îl ține aproape de poporul de care aparține: “La 20 de ani două lucruri am acceptat sfâșietor de greu: / faptul că România mea nu există și că nu sunt demiurg”. Marius Marian Șolea își “binecuvântează țara”, calm, și e fericit să ne anunțe că “românii se întind cu poftă” atunci când se trezesc. În “Poem existențial”, Marius Marian Șolea observă: “Când românii se confruntă cu o realitate gravă, / se adună și se văicăresc. după asta, se întorc la acasă, / vorbind chiar și pe drum despre situație / și au mereu conștiința împăcată, / pentru că tot ceea ce pot ei să facă, fac...”. Firește, Marius Marian Șolea are și un centru al lumii lui, “comuna Alimpești, satul Corșor” (“cu pâine adusă de la Sârbești”) – gorjenii pot fi mândri (poate că și vecinul lor Marin Sorescu), apar în această carte poeme “orale” memorabile, în care ei își pun sufletul pe masă. De parcă ar fi vorbit în fața unui magnetofon ținut deschis de Marius Marian Șolea. Gorjenii vorbesc ironic despre doljeni, vecinii lor mai sudici, numindu-i “pepenari”, și “băă, da’ proști mai sunt doljenii ăștia”. Poemele gorjenilor redau întocmai vocabularul, obiceiurile și mentalitatea lor, trebuie citite în întregime, sunt adevărate spectacole în aer liber: “Începutul”, “Fiordu’”, “Strigarea unuia de prin sat”, “Mâțele și țâțele”. Ele îmi amintesc debutul meu editorial (copilărit la un canton CFR, izolat, la țară, în Moldova, la Adjudu
Vechi). Sau “Rețetă pentru romatism și friguri de țară” – rețetă pentru ceva între romantism și reumatism: cu floare de fân clocotită în apă cu sare de drob, „pui soluția în lighean, / și-ți bagi acolo picioarele, încet de tot, și le miști ușor, / cum ai căuta ideile noaptea, / numai să le vezi care pe unde mai dorm, fără să fie trezite. / bei vin fiert, iar, dacă mai ești și singur în casă, / te pui pe cântat. un cântec mai vechi...” Apropo de “căutarea ideilor”. O caracteristică a noilor veniți în poezia română, publicați după Revoluție, e și preferința lor expresă, caracteristică vârstei și noii sensibilități, de a transforma ideile în sentimente – cel mai adesea, căzând în derizoriu. “Dar ce poem e acesta, când nu apar în el / căldurile estetice?”, se întreabă în numele lor Marius Marian Șolea. Dar el transformă și sentimentele în idei, nu doar ideile în sentimente, înțelegând intuitiv că “arta e expresia sufletului”. Versurile lui: “sentimentele, / stările mele sunt urmări ale sufletului pe care îl port” și “să nu vreau să înțeleg sentimentele, / doar să știu să le trăiesc” au urmarea în “te voi întoarce / înapoi la idee” și “gândurile toate se fac temperatură”. Sentimentul dominant fiind iubirea (“n-am să înțeleg de unde scoți tu atâta iubire”), el atrage atenția asupra esenței transcendenței: “Toate aceste obiecte, care îmi delimitează viața, / au fost, de fapt, mai înainte gândurile cuiva / și i-au supraviețuit”. Iubirea și femeia, în cazul lui Marius Marian Șolea, atent filtrate prin memoria sa, sunt un capăt de lume: “asta e iubirea, un plâns de singurătate înspre Dumnezeu”, iar ea, femeia, este “obrazul subțire al chipului cosmic”. Pe când “în lumea asta, poezia și / dragostea sunt însemnele puterii”. Sigur, iubirea de Dumnezeu are sens în iubirea de femeie: “Dintre toate morțile, eu prefer femeia”. Totuși, dacă iubirea se reduce numai la femeie (nu și la Dumnezeu), atunci poetul se simte obligat să spună lucrurilor pe nume: “acum numai atâta ești – / clătita mea cu sentiment, bună și rece”. Insistând amuzat: “Dacă n-ar exista femeile, / poezia nu ar avea nici un rost”. Chiar? De necrezut, el nu declară: dacă n-ar exista Dumnezeu, poezia nu ar avea rost... Mai exact, i se adresează iubitei cu: “Ești doar reprezentantă a ideii de femeie”. Așa, “ai să îmi porți doar mie gândurile”... Mai mult: “Te-aș fi iubit până când ai fi fost / suflet din sufletul meu”. Poemul intitulat “Viață” lămurește și acest mister – femeia înseamnă și lumină, și viață, dacă iubește, nu doar moarte. Iubind, ea are legătură directă cu Dumnezeu... Altfel, încrezător, iluminat lăuntric, Marius Marian Șolea rezolvă și “crizele de singurătate”, cinic: “eu le am pe toate în mine: / și moarte și viață”. Cum se vede pe el însuși: “acum doar se arată venind, / aproape transparent, / camuflat în idei”.
Temperamental, Marius Marian Șolea scrie celor de acasă, la Târgu Jiu. Spre mirarea mea, el ignoră în acest poem amplu prezența lui Gheorghe Grigurcu acolo, probabil pentru că este un poem depreciativ. În căutarea plăcerii “arogante” prin scris, descoperă “utilitarismul”. Conform propriilor cuvinte, poezia lui Marius Marian Șolea se evidențiază prin “realismul consumabil”. Nu realismul vulgar, ci de genul: “Trupul tău, datorită unui sentiment al meu, consumabil, / îmi pare un cer”. Sau: “Primăvara a ieșit din cer, ca un copil din taina mă-sii, / fisurând pe ici, pe colo realitatea”. E drept, având conștiința că e poet adevărat, el publică poeme întregi, ieșite din comun, care amestecă lirismul cu prozaismul, cu personaje recognoscibile – de la “Casnică” (în care e prezent și “Marin Mincu, om bătrân, cu păru’ alb, / nevoit să legitimeze poezia organelor, / dacă tot îi place viața în cenaclu, dacă tot ține să fie, peste timp, / mentorul generației care nu există... / deși metaforita mucoaselor nu-l indică pe el,”) la “Șapca lui Þărnea” (“George Þărnea a fost primul meu susținător literar dintre cei din / București, mare lucru pentru un copil din provincie!”). Sau poemul-pamflet, legat de moravurile de azi, “Adina Huiban din Vaslui și de la Ou Tv, prin Universitatea Media” (“prin care se va institui începutul curentului literar / Realismul consumabil”). Interesant, în poezia lui Marius Marian Șolea faci cunoștință și cu dimensiunea socială a poemului – cu “norma lui socială”, “reflexul social”, sau “procedeul social”. Și, repet, mai ales el ia în serios dimensiunea “românismului”, sfidând prejudecățile naționale, un poem se intitulează “Din pământurile dacilor”, din altul afli până și de “nepoții lui Horea, care se joacă mereu de-a trasul pe roată”; e un adevărat curaj astăzi să faci caz în poezie că ești român. Autorul amintește de specificitatea ortodoxiei, aceea legată de diversitatea ontologică a realității (citez întregul poem, ca o mărturisire, ca o sugestie, “Situație”: “Cuvintele românilor aleargă, / deznădăjduite, / în mine, și sapă dureros... / nu le este de ajuns această margine. / vor să treacă, pline de nădejde, în voi”).
Împăcat cu sine, în acord cu propria-i realitate interioară, Marius Marian Șolea amestecă poemele în acest volum, nu ține cont de faptul că pot forma cicluri distincte – dorind să cuprindă în unitatea lor lucrurile de suprafață și trădările intime, să scoată fondul obscur la lumină și să raționalizeze misterul. Revelându-se pe sine într-atât, “încât se resoarbe în sine”. Trebuie să recitești poemele lui “neoiluministe”, să le dai de capăt. Discontinuitatea sa este capabilă de transcendență, “ca experiență trăită” la masa de scris. Marius Marian Șolea e un nume.
Liviu Ioan Stoiciu
16 iulie 2005. București