tu vii de-a lungul pustiului metaforizând
știi că dacă ai să respiri ți se vor opri
din fuga vântului
toate schijele dimineții pe gură
vii derutat de lumina gălbuie din somn
țesălată în canini
ca o felie de gem pe pâine îndelung dorită
de ochii tăi pofticioși de copil
al străzii
(oh, amintirile astea deșelate de tandrețe benignă!...)

poți rosti un adevăr simplu : trenul pleacă fix
la ora treișpe și-un minut
târând după el pe toți bețivii decolorați ai peronului
pe toți potențialii sinucigași din amor
ca pe niște flamuri de câlți îmbibați cu smoală

poți transpira abundent și vulgar
în mansarda aia blenoragică
din care aruncai pe răsuflătoarea acoperișului
ligheanul plin cu fluidele erotice ale iubitei
pe atunci virgină
(oh, tusea aceea tuberculoasă de alături sfâșiind întreaga noapte într-un lung-metraj horror cu vecinătate indecent de suprarealistă a morții neanunțate
și a dragostei inconștiente!…)

tu vii încărunțit de tangajul pustiului
nici o istorie nu ai scris, nu ai îngropat în dune
nici un manuscris prețios
vii indiferent și excentric cu un mers lălâu de înțelept
expulzat din tărâmul bacteriilor