agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5471 .



Dormi in pace
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alexandru_Vlahuta ]

2005-06-07  |     |  Înscris în bibliotecă de Desperate cry



Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit să-ți tulbur
somnul,
Nici să plâng... La ce-am mai plânge pe-adormiții întru
Domnul!
Am venit să cuget. Uite, nicăiri nu pot mai bine
Gândurile să-mi desfășur, și să stau la sfat cu mine
În mai bun răgaz. Aicea, simt că-s mult mai înțelept,
Ș-ale lumii toate parcă le văd limpede și drept.
Cât de clare mi se-nșiră toate din trecut, în minte,
Când de-a crucii muche rece îmi lipesc tâmpla fierbinte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
E uscat-acuma țărna ce te copere, și mie
Parcă tot nu-mi vine-a crede că ești dusă pe vecie.
Uneori te țin departe și mă-ntreb de ce nu-mi scrii...
Dornic căutând în cale-ți, parcă tot aștept să-mi vii.
A, cât de pustie-i lumea și viața fără tine!
Câteodată, stând aicea, la mormântul tău, îmi vine
Ca o furie nebună. Ș-aș voi atunci, aproape,
Față-n faț-acolea, lângă piatra astei triste groape,
Să-mi descind-acela care, cu puternica lui dreaptă,
Lumile le cârmuiește, și-n văzduh astrii îndreaptă,
Și eu, viermele din tină,
Să-i cer astfel socoteală - lui, izvorul de lumină:
Doamne, dacă nu se mișcă nici un pai de pe pământ
Fără știrea și voința ta, și dac-al tău cuvânt
Este singura poruncă cărei toate se supun;
Dacă tu ești drept, puternic și nemărginit de bun,
Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreaptă?
Pentru ce ne surpi credința-n judecata ta-nțeleaptă?
De ce - fulger - cazi pe-un templu, spinteci bolta
ta sfințită
Și în țăndări crăpi icoana Maicii Domnului, trăsnită?
De ce-așterni omătul iernei peste floarea lui april
Ș-un lințoliu pe obrazul visătorului copil?
Pentru ce iai două inimi, căror tată zici că ești,
Și, topindu-le în focul tinereții, le ursești
Dor cu dor să-și împletească, prinse-n dragoste nebună,
Și când se iubesc mai dulce și-și fac visuri împreună,
Din senin îți vine-o toană: zvârli țărâna peste una,
Iar pe cea stingheră - neagra jale pentru totdeauna!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Doamne, iartă-i pe aceia cari-ncep să se-ndoiască.
Sunt dureri prea grele-adesea pentr-o inim-omenească!
O, de-ai ști cât am iubit-o și cât sufăr, m-ai ierta
Că-ntr-un timp pierdui credința în dumnezeirea ta!
Era tânără, frumoasă. - Vai, și cum o mistuise
Boala. Parc-o văd, când mâna-i slabă întinzându-mi zise:
“Ce te uiți așa la mine... M-am făcut urâtă... știu!î
Și-ncepu să plângă,-ntr-însa plânsul doar mai era viu!
Ochii mari, dar stinși, sub alba-i frunte i se adâncise,
Și pe vinetele-i buze un surâs încremenise.
Cum părea de-mbătrânită-n nemblânzita morții gheară!
Când, sub galbena lumină a unei făclii de ceară,
Își da duhul, liniștită, ca un Mesia pe cruce,
Am simțit atuncea, Doamne, că din suflet mi se duce
Pâní și drojdia credinței ce-o purtam ființei tale.
Și mi-am zis: Desigur, pasul pe-a vieții noastre cale
Nimeni alt nu ni-l îndreaptă: dumnezei ne suntem noi.
Lumea asta-mbătrânită în mizerii și nevoi
Singură se cârmuiește. - Piatră, floare, astru, om,
Toate-au izvorât, în noaptea vremilor, dintr-un atom,
Rând pe rând, una din alta, fără știrea nimănui.
Tot ce Biblia ne cântă - decât o poveste nu-i.
Iehova, erou din basmul Bibliei - iadul cu munci,
Îngeri, rai... o-nchipuire!...
Astfel cugetam atunci.
Dar, când părăsii odaia plină de înghețul morții
Și ieșii sub minunata boltă înstelat-a nopții,
Luna galeșă-n văzduhuri, de a pururi plutitoare,
Revărsa atâta farmec, și-n așa sfântă splendoare
S-arăta vederii mele, că mă-nfiorai deodată
Și-mi zisei: E cu putință să fim tot dintr-o bucată?
Eu - clipa de lut, și dânsa - veșnicia de lumină!
Eu urăsc și plâng, ea trece zâmbitoare și senină...
Eu mă târâi prin noroaie, ea plutește-n cer albastru...
Câtă depărtare, Doamne, de la vierme pâní la astru!
Dar cum lunecă prin stele, fără să le-atingă?... Cine
Mân-atâtea lumi, cu pază, pe cărările senine?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A, ce mic, și ce netrebnic m-am simțit atunci-naintea
Marii străluciri ce-n raze-i inima-mi scălda și mintea!
Și adânc smerit, cucernic, pocăit în fața lunii,
Slavă și-nchinare-adus-am bunului stăpân al lumii.
Dormi, iubito, dormi în tihnă. N-am venit să-ți tulbur
somnul.
Am venit să-mi plec genunchii ș-a mea inimă spre
Domnul.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!