Poem zărit printre gene,
precum profilul de marmoră albă-ntr-o umbră


Mă priveai din întoarcerea mersului tău
cu ochii aceia tîrzii
precum răsăritul așteptat
cu spatele lipit de nisip.


eu mai pierdut în frig,
tu mai pierdută în moarte,
mai pierdută chiar decît alergarea mea
tensionată
în timp
ori în mîinile mele cînd te-am lăsat jos.


m-am simțit rupînd acele rădăcini
care-ți legaseră umbra
pînă sub fruntea mea...


fă-te arbore-n toamnă, ai zis,
tu nici o pasăre nu vei răni,
vor veni în brațele tale
șoptindu-ți
c-au împărțit cerul
și că bucăți din el
ți-au adus pe aripi...


am rupt,
am sfîșiat cuvintele
să ies
din aceste imagini...