Balada gutuiului


Toamnă alergînd desculță
după păsări,
precum o rudă îndepărtată
a morții,


să nu rupi filele
din cartea acelui gutui,
mai bine lasă-le necitite
și le ascunde în restul tău
de lumină...


ele de mine se tem
ca de un ochi de pămînt,
care, o dată închis
pentru totdeauna,
închide în el
și imaginea lumii...


această pictură aleargă
în prima ei schiță de plasmă,
în timpul de plasmă,
abia adus la noi
dintr-o împărăție
care cu greu ne mai putu rămîne
în gînd.


și tot eu sînt pictor uneori
și plîng în fața pînzei.
văd acea femeie alergînd
printre arborii goi,
ornamentați cu păsări.
vărs atunci culorile
în paharul de apă al unei seri confortabile.


culoarea,
în simțul meu din urmă,
ca o rămășiță a luminii
rătăcește
chiar și în pierderea nopții...


femeia s-a oprit din alergare,
nu puteam să văd,
nu puteam să știu
dacă pașii ei s-au stins
într-o lacrimă,
ori în propria lor umbră...


pentru că nu puteam să văd,
i-am pus palma pe buze,


am zîmbit zicîndu-i să tacă...