Baladă pentru mulțumire


Moarte, mi-ai spălat atentă
de-atîtea ori trupul
și eu am tăcut,


dar tu față de mine nu trebuie să taci,
vorbește sau cîntă
pînă cînd eu însumi nu voi renunța la mine,
atunci nu vei mai fi...


nu-ți voi mai aminti
cum mîinile tale, zîmbind,
îmi schimbau ochii
cu ceea ce este privire din tine,


cum mîinile tale îmi rotunjeau umerii șoptind:
să nu mai lași femeia să se înalțe pe vîrfuri,


cum mîinile tale îmi ascundeau
în inimă
un fel de înțeles.


nu-ți voi mai aminti cum mi-așezai pe tălpi,
din experiențele tale,
căldura părăsirii
și-mi dăruiai tăcînd încălțătura ta,
ca să nu mă-nțepe timpul.


te-ai depărtat ușor și m-ai privit
așa cum face-un pictor,
ai alergat, m-ai prins de gît,
îți atingeai picioarele și scîrțîiau
cumplit.


e singura amintire, Moarte, care mai leagă
despărțirea noastră,


iar dacă întîmplarea va mai face
să ne-ntîlnim vreodată, totuși,
pînă atunci,
vorbește-mi sau cîntă-mi...