Balada rostirii


Am văzut uneori clătinarea munților
sub greutatea privirilor noastre


și tot ca dintr-un ochi,
încet auzeam șiroind
lacrima pămîntului...


am spus atunci: nu te clătina, mărite,
doar tu poți să vezi lumina din soare
în lupta cu timpul.


și a răspuns într-o emoție de aripi:
izvor care-mi vorbești,
dor al meu de vale și de curgere,
din veșnicii îmi răcorești acel călcîi
încins de lume.
în tine oamenii își pleacă ușor gurile
care-au vorbit și care tac,
tu ești mireasma privegherii mele peste ei,
tu îi adormi împăcați la umbrele mele,
pentru că pe stîncile care-mi îmbrățișează fruntea
doar în vis le pot vedea...
și trebuie să le vadă!


sînt trist, dar lasă-i să doarmă,
somnul este chemare din ei,
în loc de călcîi, tu mîingîie-le inimile...


se vor trezi cu zîmbetul de piatră.


mărite munte, ce-aș mai putea eu face
pentru tine?


mîingîie-mi călcîiul dintre oameni...