Mi-e sufletul pustiu, pustiu ca marea
În nemiscare sub un soare orb.
Mi-e sufletul amar si plin de sarea
Neplânselor iubiri ce-mi sorb
Din ceasul noptii ce-a aprins chemarea
Întregul, tulburatul somn de rob;
Mi-e sufletul pustiu, crapata stânca,
Sub roua lacrimilor când ma scol;
Mi-e-amara ziua, noaptea-mi pare înca
Tarâmul neputintei gol;
Amar mi-e visul, somnul neuitare,
Pustiul suflet, vesnic calator.
Mi-e sufletul pustiu, pustiu ca marea,
Iar lacrimile, clipe care dor,
Amare si grunjoase ca si sarea
Unui atât de mare si parelnic dor;
Mi-e sufletul pustiu ca departarea
Spre care-mi zboara visele în stol...