Poem pretențios


Spiritul îndoliază viziunea
celui sedus de așteptare.
nu mai e nici mamă, lumea uită
umbra celui viu


și nici chiar umbra morții
nu-mi mai pune întrebările ochiului.
înțelesul obosit își spală picioarele
în marea regenerării.


o intuiție primordială se cicatrizează
în palma ce abia strînge ultima întrebare.
și plînge la pieptul meu ultimul răspuns
că va rămîne etern...


clipele nu se mai așteaptă unele pe altele,
elementele-ntre ele nu se mai pot tolera,
deasupra cu dinăuntrul sîngeră unul într-altul
și numai deșertul se conservă
în împăcate întinderi.


misterul nu-i mai trăiește sublimul,
ca singură ființă a lui.
cifrul clepsidrei refuză asumarea de numere
vreunui fragment al lumii,
nu mai știe partea de sprijin
și nici pe care se întinde.


chiar devenirea, cu bănuțul ei,
stă ghemuită în buzunarul de la piept
al morții.