Ce înserare


Ce înserare cu dor de lumină,
ce înserare ciudată te-a prins
pierdută banal
pe propriile tale urme.


în locul tău, o altă femeie
o dată cu noaptea o pierd în atingeri.
tu ai rămas pe palma mea
și sîngeri.


în patul meu de gînduri
tu nu mai vii călcînd pe umbre,
tu taci acum de printre rînduri.


femeia din noaptea aceasta
zîmbește și spune: poete,
tu ce ești dispus a le pătrunde pe toate,
cu mine încearcă,
mai lasă tu hîrtiile alea
și vino de-mi arată locul
unde începe mișcarea,
aspirația, totul…


apoi, cum zice ea, într-o culoare mor
ideile toate,
nici cu dor, nici cu fior.


sentiment al meu pe spate,
hai, femeie, de mă-ncearcă
de mai sînt al meu în parte.


și intră-n Marea Lyră respirația ta,
iar dansul tău lipit de pielea mea
îl voi cînta la bătrîneți
în vechiul vers de aur.


o să te pierd în noapte,
cum tu ne pierzi pe noi în soarele tău,
părăsit cu atingerea ta de femeie,
cu zilele mele pierdute în șoapte.