Cu juncii țării la jurat,
poem de atmosferă cu mischia și ciocanul



Mi-a venit și mie rîndul
să jur credința, militar.
am fost predispus s-o fac de Ziua Națională.
ofițerii noștri, bărbații aceștia
masculinizați artificial,
care dincolo de poarta unității
nu mai sînt nimic, obsedați de respect
vin în fiecare dimineață
să fie și ei în cazarmă. bărbați.
doar la vreo doi ar trebui să li se schimbe haina,
ceilalți să rămînă acolo să apere țara,
într-o atmosferă de azil sponsorizat,
și să nimicească forța vie inamică.
ne promiseseră că dacă vom cînta la cor
în căminul cultural, care este puțin mai încoacde-o poștă,
o să ne cînte și nouă fetele mari
de la școala de surori medicale.
într-un număr de program artistic. în comun.
soldatul român e parșiv, nu vrea să cînte degeaba
și dacă nu-l strîngi de cunoștințe
își bagă inteligența în toate.
ca o fatalitate a nației,
îți vorbește urît de unire, dînd peste cap,
inexplicabil,
orice emoție din popor.



dar ofițerii nu și-au ținut
cunoscutul cuvînt al organelor armatei, au preferat
o permisie în masă.
și din motive gîndite abil
și moral, corul junesc se pomeni frate de scenă
cu fetele de la a opta și mai jos de atât...
ce e corect, e corect,
nu ne puteau duce, militari organizați,la regulat
o grămadă de surori aduse de prin cofetăria hotelului,
nu prea repetate într-o ordine anume.
mai mulți am înțeles
că nu se putea face asta
în organizarea instituției poporului,
dar alții au fost violenți în expresii
de au ajuns cuvintele lor
pînă la urechea colonelului – om bun și cu emoție.
iar el pe mine m-a chemat să stăm de vorbă despre astă treabă, cum că soldații n-ar fi trebuit să se poarte așa, ce, ăsta e motiv de nemulțumire?!
poate credea că militarii t.r. sînt diferiți biologic
de colegii lor de la trupă,
care, pentru că sînt cam inculți și mai tari în flotare,
ne cară tuturor baza materială
și răspund în locul nostru prin păduri
la întrebări din manualul roșu.


de ziua națională, primarul ne-a deschis la program,
mîndru că orașul lui e gazda momentului nostru unic, emoționant și memorabil
în viața care va urma pe aceste meleaguri tîrg-cărbuneștene.


a urmat colonelul cu rolul armatei
și, la sfîrșit, ca vedetă, invitat din Tg-Jiu
să te ardă-n bășcălie.
cuvîntul patriotic fu tălmăcit de-un domn mischie,
numit pe bune prin ziare
șef al consiliului tribal de Gorj.
după asta, cîntau fetele pe scenă
și respirau profund, vedeau soldații cum le saltă
fustițele pe formele rotunjite grăbit,
care creșteau întruna,
de ni se atingeau mereu
de ochi.
și ne-apăsa începutul de nuri îmbrăcat
în cămășuțe albe.
cîntam și noi cu ele de ziua unirii națiunii,
cîntam fără oprire. ele, cu emoția frăgezită...
de vîrstă.
fetițele astea, pătrunse de moment,
privindu-ne pe sub privire, erau
un compromis între promisiunea militară
și cenzura morală.
cum să nu le vadă soldații atunci
și lungi în craci și tari în țîțe,
moi în puful lor de mîțe.
le vedeau cum saltă cu limbuțele sub buze
de-și puneau poalele-n cap naționalistele muze.


fetele de la gimnaziu aveau și ele-un cusur:
miroseau de sub lăbuțele grăsuțe
a căldură udă, iute,
de făceau glume urîte militari cu facultăți:
fetele astea prea mici nu își spală sărătura,
de s-au învățat așa, le va spăla numai cultura.
stam drepți, ordonați și mîndri
pe scena din Cărbunești,
storcînd ultimile lacrimi din profesoare bătrîne.
și ca totul să ne fie pitoresc,
purtam la bonet-un semn,
care-n vorbă de cazarmă
i se spune, simplu, “cuc”.
bravi soldați la Cărbunești,
stăteam drepți români cu cucu-n frunte.

1998, decembrie