aproape în fiecare noapte îmi adormeam copilăria la țară
vioară cu oase subțiri mai curată cu câteva frunze
mânz înfășurându-și copitele în rădăcini nepotrivite uitării
cojind tăceri nesfârșite prin orezul cu lapte către anul macului
se unduiau în ninsoare degete lungi până la cântatul cocoșilor
dezlegând soarta în felii de lemn fără vârstă
sau corpuri de lumină desfășurate în spirala unei singurătăți
adăposteam o pasăre de apă într-un pahar șters
înșelată asupra vremii obișnuia să păteze aerul
cu urmele umbrelor furate
creșteam o căsuță a mea dintr-o tresăltare a pământului
în memoria ovarelor peste marea simetrie
cineva o împărțea în două jumătăți de adevăr
apoi îmi spunea că undeva bântuie o realitate închisă
și clipeam lung potrivind cuarțul din piele
într-o nevoie adâncă de definire
să nu mă prindă mama, furasem un fluture