Poemul oamenilor de pe lîngă mine


În țara asta nu-L mai văd pe Dumnezeu
picurînd din harul Lui cu o pipetă
în sîngele nostru istoric,
ci doar pe oameni care-ncearcă să-L privească,
pe noi, cei goi de imaginea Lui.


și toți am învățat să umblăm prin vreme
de parcă ne aduse cineva aici
ca să știm cum o să meargă
și cum se termină
lucrurile.


nu ne ajunge timpul
decît pentru un pas.
în viață.
și în moarte.
între ele – aproape nimic.


e frig unde ne este condamnată tristețea
pentru păcatul de a fi furat
din taina tristeților lumii.


și dacă toate acestea au un sens,
gîndurile,
privirile,
toate așteptările,
îmi place să mă uit
înspre om…


și am ales să fiu uneori
sensul alergării lui,
iar casa mea este aproape de spital
și aud salvarea mereu.