visa în culori tari înflorite sub piele
așteptând ninsoarea mieilor
ducea sub pleoape o jumătate de cer
dintr-o poză mai veche
boțită în formă de stea
fără nume ancorat la țărm înfățișa amiaza perfectă
închisă în coaja de sticlă fumurie
concentrată în coduri de ascensiune
uneori târziul îi aluneca afară un zeu
odată cu neastâmpărul sufletului
se hârjonea spectral potrivind luna rustică după semne
printre inflorescențe ruine ciudate și găuri albe
scufundat între sprâncene până la ultramarin-violet
cu fiecare castel din lemn și hărtie
schimba anotimpurile pe fundul oceanului
pietrificând coborârile nesfârșite
în îmbrățișări temătoare
apoi adăpostea în sân nemișcarea
hrănindu-și fluturele
din rădăcinile lumii
la capătul unei ore de înaintare
douăsprezece petale