În dezlipirea aripii de cer zborul e durerea ei
pentru timpul tîrît după oameni



Omul a devenit rostire pînă la pierderea sensului.


lanțul dorințelor mă leagă
de mîna sîngerîndă a lumii,
doi condamnați evadînd în timp inexplicabil.


sloganurile verzi se scutură
pe arșița răbdării, veșnica aducere aminte
că trăiesc
e o magie care mă supune și mă și înalță trofeu,
precum moartea pe brațe pe cel cu folos.


iubito, nu mai rosti! gura ta e alungire confuză
a celor știute de mine,
nu mi-e teamă,
dar hai să naștem din piatră copiii!