Pastel fără anotimp


Orașul s-a așezat pe pământ
cu genunchii la gură.
a pierdut ceva
și așteaptă noaptea
pentru a putea intra cu luminile lui
în inima mea.


zgomotul său
pare a fi un limbaj
care anunță cu deznădejde ceva.
ca un copil mă așez și eu pe pământ.
în oraș și moartea, și viața
se întrec într-o serie de gesturi comune.


nici oamenii nu aud rostirea din oraș,
se tot duc pe străzi
într-o imagine dinainte stabilită
și lucrată pe margini.
deși mereu ajung undeva,
ei continuă să treacă
într-un loc din interiorul lor .


însuși orașul e surd,
așezat cu genunchii la gură,
el așteaptă noaptea cântând spre timpul din cosmos.


mie doar atât îmi rămâne să fac – să găsesc în el Dumnezeu
și carne de femeie crudă.
vreau să-i lipesc pe amândoi
unul de altul,
ca să-i aud cum sfârâie
peste sunetul acestui oraș.


și dacă undeva este o greșeală,
de mână cu orașul
ori singur
vreau să ajung la Dumnezeu
cu un zâmbet vinovat pe chip.


mi-a dat de toate numai ca să vadă
câte din ele am să folosesc,
oricum era relaxat.
Dumnezeu mănâncă natural – toate faptele lumii.