foarea minții ofilește-n seră
sub tavanul silnic și agres
domnul Kant, pe-o veche etajeră
caută în sine înțeles

lume-n numen nu menire nime
căci istoria-i o cinică naiadă
doar arare, câte-un vraf de rime
face giulgiul de pe ochi să cadă!

aprioric, mă închipui sfânt
renegat de rugul meu ceresc
și nu-i nimeni, nimeni pe pământ
ca să-mi spună: oame, te iubesc!

noaptea are pași de elefant
se revarsă-n lucruri ca o smoală
încă mi-s un fante de Levant
cu retina sufletului goală...

umblu-nfășurat în dialecte
ca o țară moartă-n lutul ei
printre cele enșpe mii de secte
sunt un moft de speța 33!

în le(p)topisețul răstignirii
îmi arunc pojghița de neant
încercând să dovedesc iubirii
că-s, în ea, un tandru azilant...

predic lumii multe și mărunte
umbra mea terestră are trup
sprijinindu-mi palmele pe frunte
tot încerc din sine-mi să mă rup

dar aceleași și aceleași zile
cad în templul meu de renegat
cărțile se-aruncă dintre file
în genunea timpului turbat

parc-aÈ™ mai urca dintre tenebre
parcă aș afla cum că mai sunt
pe asfaltul desenat cu zebre
trec din amănunt în amănunt

și apoi, la capătul tăcerii
floarea minții mai încerc s-o ud
dar aștept, o, doamne, temnicerii
să-mi confiște cântecul zălud!