Pierzându-te am învățat să te gasesc
pretutindenea
fulg-de-nea.

Obosesc strajnic ghicind pe ziduri de cărămidă
cum se deseza ieri clavicula dulce,
zborul de apus a unor răsuflari
apoi…

uit totul și în mână rămân cu un măr galben
dintre acelea din copilăriile
scurse în coaja mult prea galbenă
până către sământa
gândului
zăpezii.

Între cuvintele alese nici unul nu îndrâznea azurul rostirii
plăcut era doar pasul cufundat în lut
până către începuturile lunilor de primăvară
iar acolo totul se termina
pierzându-mă.

Știind unde să mă cauți, crengile au rostit despre fructe
un cântec care îți dorea chipul să-l murdărească
cu splendorile luminii înghetate
încât mai-aproapele
să topească
fiecare
drum.

Pentru câteva clipe mâna poate trece peste clape
și inima va opri în cădere câtiva fulgi
desupra gândului troienit
că te pierd
pierzându-mă.