Îți las ție lume...
Îți las ca amintire,
Poemul meu retoric,
Poem de suflet frânt.
Căci va venit și vremea,
Când...
Voi fi dus departe,
Departe de adevăruri...
Departe de pământ.
Și voi veghea la tine...
Din prea înalte ceruri,
Acolo...
Unde nimeni,
Nu poate a uri.
Și-ți las cu sânge sacru,
Cu sângele-mi din vene.
Să ai grijă de mumă...
De soră...
Și de tată,
Căci ei îmi sunt averea,
Þi-i las cu legământ!...
Degeaba lăcrimarăți,
Căci nu mă voi întoarce,
Nici nu mai știu...
De îmi doresc așa ceva.
Știu doar că mă născură,
În lumea asta sumbră.
Și poate o făcură,
Fără voința mea.
Poate îți par prea dur...
Sau,poate...
Nu îți pasă,
De binele ce-n lume...
Am vrut mereu să-l fac.
Tu...
Lume orgolioasă,
Vei fi mereu nefastă...
Iar ura-ți din privire,
Va fi răsplata ta.
Am fost demult,
Odată....
Atunci,
În a ta lume.
Acum...
Sunt dus departe,
În lumea din mormânt.
Și nu-ți cere a plânge...
În inima-ți păgână.
Căci...
Am fost trist în suflet.
Și...
Tot trist am murit.