Dimineață. De fapt, prânz, pentru că abia dimineață m-am culcat. Radioul cu ceas (de-ăla rusesc, comunist) urlă ultimele știri despre situația numărării voturilor, un pic prea tare, chiar și pentru vecini. Am capacitatea de a înjura mental mult mai tare decât orice altă sursă sonoră, oricât de apropiată, în astfel de momente, dar afirmația „Băsescu este pe primul loc” ajunge la destinație. Nu sunt sigur că era pentru mine, dar mă bucur că am procurat-o. O păzesc ca pe ceva prețios, furat. Deschid ochii, măsor camera. Nu am inamici prin preajmă. Doar Ana, care încearcă probabil să mă trezească de multișor, și mâța, cu ochii ei de șarpe. Galbeni. Parșivi.
Să cred? Să nu cred? „Haide mă, nu se poate!”.
Ascult mai departe...
„...el obtinand 51,75% din voturi, dupa numararea voturilor in 92.14% din sectii, a declarat purtatorul de cuvant al BEC, Victor Pasca-Camenita...”
În astfel de momente, am obiceiul să-mi recântăresc așteptările. Nu. Clar nu mă așteptam. Eram aproape sigur că, pe lângă implicațiile, pe lângă miza acestor alegeri, mijloacele pentru a fi câștigate de către cine trebuie erau mizilicuri. Detalii. Ce să sper? Că or să se gândească: „Gata, bă! Am furat destul. Hai să-i mai lăsăm și pe-ăștialalți, să nu ne arate lumea doar pe noi cu degetu'...”? Aberant.
Da. O să fie o dimineață grea. O dimineață în care va trebui să mă împac cu neprevăzutul (să fie un semn al maturității? - nu te flata!). O dimineață a întrebărilor tip: „Unde-am greșit?”. Da, știu. Nu am greșit. Nimeni nu greșește nesperând astăzi, în România. Mă lovește apoi: asta e diferența între tine și Băsescu. Zâmbesc. A învins. Chiar a învins.
Lista motivelor care au dus la această victorie este mult prea lungă, prea greu de întocmit (oricât de tipicar aș fi) și prea puțin importantă în momentul de față pentru a putea fi întocmită. Tot ce contează e că Traian Băsescu este președintele României.
[Aici nu-mi amintesc firul logic principal. Eram bruiat de periajului energic cu care îmi maltratez dinții cu oarecare regularitate...]
Mă așez la calculator, îmi iau prima gură de cafea și îmi aprind țigara. Citesc primele știri. Nu prea mă pricep la politică. Mi se pare un domeniu care nu merită aprofundat. Dar mă pricep la oameni. Sau îmi place să cred asta despre mine. Termin știrile. Și acum?

E clar. Primul lucru pe care o să-l facă va fi să-i dea în gât pe toți. Cu mic, cu mare. Și nu fără motive. O să iasă cu ani grei. Eu așa aș face în locul lui. Iar el a promis că o va face. Aș elimina corupția din Justiție, apoi aș curăța națiunea (cum îi place altui AG să-i spună poporului) de baroni. Poate nu de toți, ca să nu îmbătrânesc făcând-o, dar pe cei care au sărit calul. Și pe-ai mei, evident, să nu creadă lumea că-s părtinitor. De fapt, aș începe cu ai mei. Apoi aș rade tot. Cât de greu va fi, de exemplu, să se facă rost de dovezi privind operațiunea „Autobuzul”? Asta așa, că e prima care-mi vine în minte.
Păcat că e așa impulsiv. E greu să sari atâtea nivele. Îi lipsește eleganța. Școala. E bună și asta la ceva, fie ea și pe stil vechi.
Va greși mult, așa cum a făcut-o și ca ministru al Transporturilor, și ca primar. Gândul că măcar consilierii sunt acum de altă clasă nu este în măsură să liniștească. Oare ca președinte o să asculte de ei?

Nu știu de ce, dar simt că este un moment important. Pentru istorie, deși nu m-a interesat niciodată prea mult, cu excepția vacanței între a unșpea și-a doișpea, când am învățat pentru corijență. De la începuturi până la pașopt. Visam voievozi.
De fapt, este un moment important pentru mine. Este prima zi, după foarte mult timp, în care las speranța să zburde prin ogradă. „Ieși copile cu părul bălai și râde la soare, poate s-o îmbuna vremea...” Acum râd de-a binelea. La ecran, deși nu-i nici un soare pe el.
Da. E o zi mare. Trebuie să fac ceva, să scriu ceva, să am ce citi peste douăzeci de ani, să zâmbesc și atunci. Amar sau nu, nici nu contează.
Primesc un mesaj pe ym: „BÃ, SE SCUtură trandafirii!”.
Mișto. E bună de final.