Fericirea fără stăpân umblă-n lume hai-hui, sub pasul ei ușor, primăvăratec, tăcerea curge-mpătimită, nimic nu se aseamănă cu pletele-i de o stranietate surâzătoare și dulce. Spațiul o refuză, se ascunde-n timp, în fuioare de praf, vălătuci neștiuți ce se-adună-n faldurile unei draperii ascunse vederii, întoarsă pe dos ca o oglindă ce refuză să mai reflecte chipurile... Nu-ți poți privi chipul în fericire, transfigurarea frizează ridicolul, și cateodata zâmbetul se ascute-n spatele buzelor, căutându-și drum spre lumină, spre ființă, ca și cum existența i-ar putea justifica frumusețea.

Spațiul atrage timpul: orice suprafață atrage praful, carnea amară a timpului. Mereu, neobosit, se-ntoarnă peste sine și lume, în somnul lui de fiară, timpul. Uneori, spațiul renunță să mai respecte forma, și se ridică din țărână cu singura-i armă, frumusețea. Pentru o clipă, timpul rămâne înmărmurit, și astfel, la fiecare început de veac, se naște apa, revoltă a formei, dovadă că frumusețea nu știe cuvinte.