Sunt convins că de furat se fură în toată lumea, en-gros și en-detail, cu tirul sau cu pixul pe hârtie, cu naivitate sau cu profesionalism, de către reprezentanți ai ambelor sexe și independent de convingerile politice sau de confesiunea religioasă. La noi la români însă, fenomenul e parcă mai nuanțat decât oriunde în altă parte și de aceea am considerat că merită să străui puțin asupra sa.
În foarte multe cazuri furtul e rodul malefic al unui chinuitor complex de raportare. “Ce io-s mai fraier decât alții?” Sau “cutăriță să aibă și mandea nu?” Chiar și atunci când – cel puțin pentru moment – obiectul de furat nu îi e de nici o trebuință autorului, există totuși o scuză. “Nu se știe niciodată când o să am nevoie de așa ceva și pe urmă, doar nu-mi cere de mâncare”.
Se fură din oportunism. “Dacă n-o făceam eu, oricum profita altul”. Sau “dacă nu acum, atunci când?” Alteori se fură pentru că așa o impune cutuma, obiceiul locului. “Păi aicea la noi în comună fură toată suflarea, în frunte cu primarele și cu șeful de post”.
Unii privesc furăciunea ca pe o provocare cu valențe artistice. “Domne, să furi e simplu. Să nu fii prins, aici e adevărata artă”. Alții înțeleg să-și împlinească în acest fel personalitatea. “Eu dacă nu fur, nu mă simt EU”.
Și nevoia firească de autodepășire ar putea fi invocată în cauză, pentru că cine fură azi un ou, mîine va fura un bou, nu-i așa? Mai sunt și indivizi care nu fură. Ei doar împrumută fără termen de rambursare. Câteodată tradiția e încurajatoare. “Am furat acu’ doi ani și anu’ trecut și tot nu s-a sesizat nimenea, iar acuma doar n-o să stăm ca proștii cu mîinile-n sân”.
O vreme, cel mai mult se fura ca-n codru. Dar cum codru-i frate cu românul, însemna că nu se pune. În prezent, cei mai mulți fură cu tupeu, pe față și cu dispensă de a răspunde în fața legii, profitând de faptul că au spatele acoperit.
Corb la corb nu-și scoate ochii, spune un vechi proverb românesc. Se fură deci și din solidaritate de breaslă. E drept că sunt și situații în care hoții strigă: Hoții! Nu, nu e o încurajare ci doar o modalitate voalată de a da de șase, semnalând prezența în zonă a Poliției.
Parte din membri unei anumite etnii fură din spirit de echitate. “Am luat de la ăștia pricopsiții că prea are de toate alea, să duc și eu ceva la amărâții de puradei, care e mulți și neajutorați sărăcuții, mai ales de când tetea lor a plecat cu o bursă la Jilava, pentru că a tâlhărit un moș”.
Paradoxul e că aidoma atâtor alte îndeletniciri și hoția e o meserie care se fură, de către novici de la cei cu ștate de vechime în domeniu.
În familie se fură și din dorința de a-ți menaja aproapele. “Lasă bre, decât să le porți grija mai bine să le duci doru’. Dacă intra bagabonții în casă peste alde matale și făceai vun infarct?” Cam așa iși clama nevinovăția nepotul ce tocmai fusese prins că îi “speriase” unchiului câteva milioane bune și niște bijuterii. Asta probabil drept mulțumire pentru că bătrânul acceptase să-l găzduiască în locuința sa, fără nici o pretenție materială. “Era bine să-nvețe și el o meserie la oraș”.
Tot la noi se fură până și mireasa. Abia și-a pus pirostriile și când să zică și el că-i bine, bietul ginerică se trezește deposedat de jumătatea conjugală. “Sta-le-ar sarmaua în gât de hoți!”
E drept că întâlnim în ramură și unii mai puțin inspirați care-și cam fură singuri...pălăria. Nici copiii nu se lasă mai prejos și din când în când, mai fură câte o mamă de bătaie de la părinți.
Departe de a fi exhaustivă, radiografia pe care am realizat-o mai sus are totuși meritul că mă invită să caut un răspuns la următoarea întrebare. Cât de plin trebuie să fie preaplinul românului pentru a nu mai fi tentat să fure? Dar asta, poate cu o altă ocazie.