Cândva, într-una din zile, stăteam de vorbă cu mine…
E adevărat, am suferit enorm în viața mea datorită dragostei și încheiasem un pact de unul singur(sau poate cu vreun demon…?). Ideea de bază era că de fiecare dată când cineva se îndrăgostește de altcineva totul se întâmpla datorită destinului, providenței, ursitei, sorocului sau cum i se mai spune. Cunoști pe cineva la o petrecere, în tren, la facultate, etc., și totul absolut din întâmplare. Eu am mers mai departe… Mi-am spus atunci că nu voi lăsa hazardul să decidă pentru mine, nebănuind abisul în care aveam să mă prăbușesc. Eu aveam să fiu cel care să aleagă și să spună: într-adevăr EA este cea pe care o caut.
Ajunsesem astfel superficial în relațiile mele cu femeile din viața mea și fals cu mine însumi. Nu de puține ori au fost situațiile cand, deși eram cu cineva și mă simțeam perfect, decideam cerebral să renunț la ea și la amorul ei ideal. Și asta chiar în apogeul relației; era momentul meu de glorie în apărarea cauzei mele. Mă atașam de ele, uneori chiar țineam la ele, dar preferam să trec mai departe și să nu mai privesc înapoi. Stătem apoi de fiecare dată încuiat în cameră zile în șir și încercam să mă conving că era bine tot ce făceam, căci eu voisem sa fie așa. Respectivele nu înțelegeau ce se întamplase și mă căutau înnebunite, cerând cât de cât o explicație. Mă simțeam atât de puternic față de ele în acele clipe, încât mi se păreau nedemne de dragostea mea. Orgoliul, din ce în ce mai crescut, compensa remușcările și singurătatea. Așteptarea, alături de speranță, erau apa rece cu care mă îmbătam în fiecare dimineață când mă trezeam singur.

Altfel spus, am ucis și eu la rândul meu, dacă nu cumva pot fi chiar condamnat de genocid. Mi se dusese vestea de Don Juan și mereu mă gândeam că am o reputație de apărat. Tot ceea ce am construit eu și tot ceea ce eu credeam aveau să se întoarcă însă împotriva mea și să mă demoleze din temelii… Nu banuiam, în inconștiența mea, ce avea să urmeze. Seduceam fete după fete și le abandonam relativ repede, cautand cu disperare sa-mi gasesc sufletul pereche. De multe ori realizam că în avântul meu ajunsesem să mă contrazic în gândurile și în sentimentele mele. Abandonuri brutale, rugi neascultate, implorări și regrete ce ar fi înmuiat și sufletul unui criminal în serie. Toate acestea mă lasau rece, indiferent și mă fericeau cumva, fără să-mi pese de ce. Alteori mi se facea un dor năvalnic de ele și doream din toată ființa să mă întorc la ele; știam că m-ar fi primit de fiecare dată. Renunțam, în chinuri de nedescris, calea de întoarcere și preferam să merg tot înainte. Mai în glumă, mai în serios, motto-ul care mă ghida în tot ceea ce făceam era cel din reclama la Johnnie Walker: Mergem mai departe! Și eu doar asta făceam, mergeam de fiecare dată mai departe. Cu fiecare cucerire și abandonare speram să mă apropii de EA…

Avea să vină clipa fatidică și pentru mine… Auzisem cândva că stă o tipesă specială la noi în camin, și deși nu o vazusem niciodată, eram convins organic ca EA trebuie să fie. Și acum sunt la fel de convins de acest lucru, dar castelul meu de cărți de joc s-a prăbușit de mult timp... Am făcut eu cumva, am inventat un motiv, și am cunoscut-o. EA era, am recunoscut-o din prima clipă: gingașă, vaporoasă, de un farmec dezarmant, sofisticată și foarte feminină… Mersesem cu un prieten să-i aranjez puțin P.C..ul. Au urmat apoi zile și zile când eu o vizitam ca să-i copiez muzică și filme în calculator. Ne vedeam aproape zilnic, și doar Dumnezeu știe într.adevăr cât de fericit putem fi în acele clipe efemere. Noaptea mă zvârcoleam prin pat de dorul ei, momentul revederii îmi umplea trupul de o căldură divină, totul era așa cum îmi dorisem… Nu mai aveam răbdare la cursuri, mă scuteam cu diverse motive la profesori, și veneam grăbit în cămin să o văd. Realizam atunci cât de vulnerabil eram în fața ei dar nu puteam face nimic.

Existam cu adevărat doar atunci când eram cu ea, lumea se redusese doar la noi doi- perechea adamică; uitam să mai mănanc, să fac orice altceva- mă gândeam fascinat numai la EA, clipă de clipă. Inevitabilul avea însă să se producă…
Mergeam prin oraș seara, prin baruri, pe la prieteni, făceam împreună cumpărături în Mall, ne plimbam de nebuni… Obișnuiam să-i cumpăr în fiecare duminică dimineața câte un trandafir roșu, ca un omagiu adus EI.
Într-una din seri am fost într-un bar din campus unde, după o seară perfectă( îmi amintesc că m-a bătut atunci cu 3-2 la biliard), m-am îmbătat cras, încât a doua zi nu-mi mai aminteam nimic. Deși inexplicabil devenisem violent, EA a făcut tot posibilul și m-a adus în cameră să dorm. A urmat apoi episodul cu “Vreau să rămânem amici”, care a pus cumva capăt acestei povești de iubire. De iubire? Iubire din partea cui?
În final m-am recunoscut învins de destin, același destin implacabil pe care eu, în infatuarea mea, vroiam sa-l controlez cumva. Ce rost mai are acum să-i cer socoteală lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a făcut? Mi-a rămas însă speranța, acest ultim rău oferit omenirii din cutia Pandorei. Este oare prea mult?
Ce este acum în sufletul meu, dacă chiar mai este ceva? Nu am cuvinte, nu mai am cuvinte… Rămâne însă regretul și totodată speranța. Poate…

by [email protected]