poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1241 .



SuSpus
personale [ Gânduri ]
meditație pe un bilet uitat pe masă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [DimiL ]

2004-08-17  |     | 





Acum, când parcă m-am mai liniștit un pic, îmbărbătându-mă că tot ce se întâmplă este un fenomen natural, independent de propria mea voință, căci, așa cum îmi lași tu scris cu caractere roșii de 30x30, parcă special tipărite pentru ochii mei bolnavi „omul e SUSPUS greșelii”, încep să am din nou încredere în mine, măcar un pic, căci încă o dată îți dau dreptul ție, care în suflet ești copilul meu, „errare humanum est”, cum scrii tu cu majuscule.
Dar, vezi tu, draga mea, după părerea mea proprie, viața nu poate fi un sistem funcționabil, să zicem înainte de Revoluție și după 22 decembrie 1989.
Nu cred că sunt un tip refractar la nou, conservatorist până în vârful unghiilor, totuși nu pot să trec peste întrebarea la care nu găsesc răspuns: folosesc sau nu folosesc?
Poate că anii aceștia doi să fi însemnat pentru mine o luptă între persoană și realitate. Poate că mi-am dorit prea mult și ce îți dorești prea mult nu poți avea. Poate că propriul meu suflet nu mi-l înțeleg. Sau poate că trebuie să îmi impun pentru a mă convinge că întreaga mea muncă s-a împrăștiat în vânt.
Nu! Nu vreau să fiu absolut! Dar vreau să fiu folositor la ceva. Vreau să cred că în urma închiderii unei zile din viața mea a rămas ceva, ceva altfel arătând decât în dimineața aceleiași zile.
Cum să-ți explic? Mă simt ca un stilou, de marcă, dar fără cerneală. E bun, are valoare, e elegant, dar nu se poate da cu el un autograf. Și atunci, ce să fac? Pot să-ți las pe masă un mesaj scris de mine însumi? Desigur nu. Și atunci la ce folosesc, te întreb?
Oare în condițiile astea pot face eu un pic de bine celor la care țin sau fără să vreau le fac rău?
Nu știu! Nu știu, îmi este teamă și frig. Este parcă un blestem crud, despre care nu știu de unde vine.
S-ar putea să greșesc! Dar ideea asta mi-a intrat în suflet ca o boală; trezindu-mă din somn, mă gândesc dacă are sau nu are leac. Și chiar dacă ar fi leacul acesta, unde găsesc eu DOCTORUL dispus să mă înțeleagă?
Să înțeleagă că dincolo de toate relele eu sunt un om, nu un cățeluș plimbat de plăcere legat de o zgardă valoroasă pe un trotuar proaspăt spălat.
Am abdicat. Este foarte adevărat. Ce sunt eu? Un bibelou de preț pe care îl prezinți unui prieten cu formula „îți place? dacă ai ști ce ieftin l-am achiziționat…”.
„Omul e SUSPUS greșelii”, dar te întreb eu câți dintre noi înțelegem ce caută acel „s” în plus din acest cuvânt. Este o greșeală de redactare? Este o eroare de scriere? Este o dorință de a fu cuvântul mai lung ca, odată scris, să umple un gol? Sau este o interpretare de genul cu cât ești mai sus, cu atât greșelile sunt mai mari?
Știu că am greșit și că greșesc! Dar azi sunt agentul de circulație plasat într-o intersecție dintre două bulevarde circulate, care dirijează circulația, cuprins de dorința de a se desfășura totul normal, în condițiile în care nu a trecut niciodată prin acea intersecție. Și atunci, crezi tu că va reuși?
Un filosof, nu mai știu cine, spunea următoarele: ”corpul ofițerilor se aseamănă cu știința, iar corpul soldaților cu practica”. Etapa vieții pe care o parcurg mie cel puțin îmi dă certitudinea că are dreptate. Și atunci mă întreb: eu unde mă situez?
Căci, răspund, semănând și prășind ogorul fără să recoltezi este ca și cum te-ai îmbrăca într-un costum nou fără să te uiți în oglindă.
Nu fii absolut! Spui tu. Eu am pierdut tot: absolut din ABSOLUT. Iar dacă simt asta nu mai pot fi absolut.
Îți mulțumesc pentru felicitare. Sigur m-ai ajutat. Găsind-o și fiind singur, pot să stau de vorbă cu mine însumi. Și dacă ai ști ce greu îmi vine să mă ascult…Dar nu am ce face, este un ordin; trebuie executat și atunci mă ascult. Mă ascult, nu mă înțeleg și nu mă regăsesc. Parcă am murit demult. Parcă lumea care mă înconjoară și mediul nu sunt ale mele. Groaznică senzație. Nu mi-a mai rămas nici o bucurie. Dar oare am avut vreodată?
Am senzația că am trăit artificial în mijlocul unei lumi create în același fel. Și ce am făcut? Am învelit un crud adevăr într-o mantie de brocart. Dar, vezi tu, adevărul avea valoare, mantia era doar de vânzare, scoasă pe o piață fără cumpărători.
Vezi, acum mă simt mai bine. Sunt singur, este atâta liniște…aș vrea să stau de vorbă cu cineva. Poate cu atât mai mult, cu cât știu că nu am cu cine.
Dar ce sa fac, am devenit un tip care pășește haihui prin viață. Cine mi-ar putea da un act că sunt nebun?
Vezi tu, acum două trei zile, intrând în sufragerie, am găsit un singur chiștoc de țigară și o cutie cu chibrituri. Azi le-am găsit la loc. Și atunci trebuie să îmi zic „și ce dacă, este normal să fie așa”. Dar este normal să fie normal ce n-a fost normal? ȘI CE DACÃ!
Cred că ai fost acasă. Voiam să te întâlnesc, dar, în același timp, doream să fiu cu mine însumi. Doamne, cât de egoist am devenit! Întrebarea pe care mi-o pun mereu este cât o să mă suport…
Iar dacă eu simt aceasta, crezi că nu îmi pun problema în ce măsură cei care îmi sunt aproape mă suportă? Și atunci îmi dau răspunsul „nu te amesteca în viața lor!”. Dar cine să mă creadă?
Am aflat în perioada asta că singurătatea este un bun prilej de meditație, te gândești la toate până te dor circumvoluțiunile creierului. Atunci să te vezi și să îți numeri porii propriei pieli…și nu mai înțelegi nimic.
Viața îmi pare deodată un spectacol de teatru cu cei mai buni actori transmis la televiziune pe postul național, savurați de niște oameni îmbrăcați în pijama.
Cu fiecare zi ce trece am senzația că zilele pe care le trăiesc se aseamănă cu niște module greșit proiectate, care nu se îmbină unul cu altul să formeze săptămâna, luna, anul. Și atunci ce rost are să construiești atâtea module?
Ce vreau eu? Ce cer? Ce îmi doresc? Puțin. Mult. Cu mult mai puțin decât își dorește un cerșetor.
Poate ar fi de ajuns să știu că cineva este convins că trăiesc, că mă mișc în timp și spațiu, că am nevoie de o vorbă buna, de o clipă de iubire sau chiar mai puțin, dar iubire, că nu am nevoie de ceartă, de scandal, blestem și ură. Că viața este VIAÞÃ, nu o valoare stabilită pe piață, care se poate vinde la preț redus într-o consignație cu firmă.
Știu eu, poate a venit vremea să ne bucurăm de trandafirii înfloriți, de iarba verde, de grâul care se coace. Poate că este timpul să ajutăm copacii să se refacă, să-i redăm vieții sau să le redăm viața înainte de a-i trece în stiva cu lemne de foc numai din motive meteorologice.
Poate că nu-i așa, dar și eu mă simt un copac aproape uscat și, în egoismul meu, nu cer nimic altceva decât îndurare pentru mine însumi, pentru propria mea viață.
Doamne…ce se mai schimbă lumea…cândva, cu câțiva ani în urmă, am spart un pahar și, când credeam că am să dau de dracu’, mama a venit, m-a sărutat și mi-a zis „ducă-se dracu’, de un pahar îți faci probleme?”. Iar acum câteva săptămâni, pentru câțiva stropi de var picați în locuri unde nu aveau ce căuta, Doamne, ce mai iad s-a declanșat în casă.
Întrebarea ar fi de ales CE? Sărutul sau iadul? Iar lumea este ca lumea, că de aceea este lume pe lume.
Nu vreau să te supăr cu ceva. Dacă am făcut-o vreodată, crede-mă că nu a fost nici idee, nici dorință. Din mulțimea care m-a înconjurat toți anii aceștia ești ființa cea mai curată, iar eu dacă mi-am dorit și îmi doresc ceva este să te simt așa cum te-am cunoscut.
Știi ce? Indiferent ce s-ar întâmpla, să fii convinsă că fiecare împlinire a ta este o bucurie pentru mine. Iar dacă eu nu merit bucuriile, reține de la mine că tu meriți toate împlinirile.
Apropo, vreau să îți spun că am primit ordin de concentrare pentru luna iulie, Vezi tu, orice rău este spre bine.

Te sărut,
M.


(12 iunie 1992)


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!