Multa vreme am fugit din realitate intr-un mod oarecum inconstient, gasindu-mi refugii spirituale. De fapt nu am gasit nimic dar imi acopeream secvente de timp albe, seci si fara esenta. Acum, dupa cateva luni pe insula, mi-am castigat abilitatea de a gasi “esenta” in orice lucru banal. Apoi am descoperit ca e ca o hrana, o hrana fara de care poti sa mori. Nu e ca un drog dar … nu poti fara si, in fiecare zi care iti este oferita de soarta, o cauti, uneori iti storci mintea ca s-o gasesti, o gasesti si musti din ea cu sete. Cica suntem fiinte spirituale, da … asa cred tot mai multi. Si am incercat sa descopar esentele tuturor lucrurilor. In fiecare zi cate unul-doua, ca sa nu par lacom. De parca mi-ar pasa cum par ... De curand am incercat sa gasesc esenta existentei. E greu de unul singur. Si pe mine insumi ma caut uneori dar de cele mai multe ori ma gasesc repede, fara probleme. Uneori, insa, ma caut cu disperare pe toata insula. Sunt pierdut, cine stie pe unde. Ma regasesc, intr-un final, ori cocotat pe o piatra mare de pe malul marii, ori prin padure, cu ochii atintiti pe vreo raza de soare ireala. Si-atunci ma-mbratisez si imi jur cu lacrimi de fericire ca n-o sa ma mai pierd niciodata. Dar uneori mi-e mai bine fara mine. Stiu ca pot sa dau cu pietre dupa pasari sau sa ard cateva crengi uscate, fara sa-mi faca nimeni morala. Nu trebuie sa mananc si eu, ca toata lumea, macar o data la doua zile? Ce daca au esenta si eu ma prefac ca nu observ? Cui i-ar folosi acum cateva crengi de platan, albe si uscate de vantul taios al diminetii? Ia sa ma mai las in pace, … ca nu mi-am propus sa devin vreun inger! Prea imi bat singur cuie-n talpa! Asta cel putin cateva saptamani, pana la sosirea urmatorului vapor. Adevarul e ca, noua, oamenilor, ne-a cam placut sa distrugem. Si-acum imi mai aduc aminte cum ii daramam cu o bila castelele sora-mi, facute din piesele de remy, exact atunci cand erau aproape gata. Si ce bine ma simteam cand le vedeam cum se prabusesc iar pe sora-mea o podideau lacrimile.

Acum nu imi mai permit sa distrug si asta ma deranjeaza, cateodata. Am ramas singur pe insula si imi astept vaporul. Odata, demult, am trait experienta paradisului pierdut. A trecut atat de mult timp, incat nici nu-mi mai amintesc cand exact am facut-o. Stiu doar ca era vara, o vara calda, in zodia leului.

Acum cateva cuvinte pentru tine, dragostea mea: Dupa ce ai gustat fructul oprit si traiesti senzatia de beatitudine, de extaz, te infioara brusc frigul care te cuprinde si frica cumplita atunci cand simti cat de singur esti. Te-ai smuls cu un tipat din mine, sfasiindu-mi carnea, îndoindu-mi genunchii, pana cand am lesinat de durere. M-am trezit singur, cu bratele si pieptul sangerande, cu fata scaldata in lacrimi sarate. Si cand ma gandesc cat de greu ne-am apropiat, un pas eu, un pas tu … In clipa asta ma simt din nou copil si simt nevoia sa plang, sa strig dupa ajutor. De ce nu ma mai doare inima? De ce nu pot sa plang? Ai plecat cu vaporul, fericita si fara sa te uiti in urma … imi e atat de dor de tine!

Acum nu mai am dupa cine sa strig si, oricum, nu sunt chiar singur. Pe plaja, seara mai ales, apar pasarile. Ele stiu exact toata istoria, ele au fost de fata de la bun inceput. Sunt marisoare, cu pene alburii si cioc galben-portocaliu, invaluite intr-o lumina pala, angelica. Seara se dau in leagan pe valurile domoale ale marii si vorbesc intre ele. Probabil ca judeca … de fapt mai mult ca sigur ca judeca. Oare am fost si eu judecat? Intr-o vreme am avut sentimentul ca pot sa fiu dumnezeu, sa cuceresc toata insula, sa fac propriile legi. E un curaj nebunesc pe care il ai atunci cand esti tanar si ai o forta abundenta, ca un motor prea puternic pentru o caroserie prea usoara. Stiu ca nu am un fir logic prea conturat si imi spun gandurile la intamplare. Ma grabesc totusi, pentru acusi apar din padure si ma trezesc ca scriu tampenii pe peretii grotei. Eu nu stiu cine sunt cu adevarat si asta ma doare foarte tare. Nu pot sa gust din mine, sa fiu stralucitor si sa arat tuturor cat de bun sunt. E o aroganta de care am nevoie. De altfel, acum nici nu mai am cui sa ma laud … Din fructul oprit nu a ramas decat un sambure mare si maroniu. Dar intr-o zi nu mai puteam de foame, aveam mare nevoie sa fiu fericit, si l-am spart si i-am mancat miezul amarui. Cateodata resimt asta mai puternic, alteori deloc, compensez golurile mele cu intamplari imaginare si imi fac surprize care sa imi distraga atentia si sa-mi dea uitarea, fie si pentru cateva clipe.

Trag, adanc, in piept, niste fire de fum de canepa si am impresia ca eu caut un miracol si nu am puterea sa accept ca el se afla in mine si asteapta sa il las sa plece liber, pe mare, cu vaporul. In cateva zile trebuie sa apara si vaporul ala blestemat. Pfff ... m-am plictisit de moarte! Tot zice ca vine si chiar mi se pare ca-i aud uneori suieratul acela infricosator, dar nu mai apare. Ce-ar fi sa-mi fac, intr-o buna zi, o pluta si sa plec in cautarea lui, si sa imi dau seama ca s-a scufundat? Daca a uitat de mine, a gresit la numaratoare si m-a lasat sa traiesc la nesfarsit? Ce ma fac?