agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8343 .



De la postmodernism la Ortodoxie - I
personale [ ]
Dumitru Crudu în dialog cu monahul Savatie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Savatie_Bastovoi ]

2004-01-17  |     |  Înscris în bibliotecă de Andrei Horia Gheorghiu



Întrebare: Dragă Ștefane Baștovoi, respectiv părinte Savatie, ce te-a determinat să renunți la existența lumească și la poezie?

Răspuns: N-am renunțat, aș spune că doar m-am mutat cu locul.

Întrebare: Există o graniță între poezia creștină și „cealaltă” poezie, pe care ai scris-o mai înainte și la care ai renunțat?

Răspuns: Dacă eram taoist, aș fi putut spune că răul este bine, dar, pentru că sunt ortodox, spun altfel. Răul trebuie părăsit. “Îndepărtează-te de la rău și fă binele”, zice Proorocul. De fapt, învățătura ortodoxă ne spune că nici măcar nu există răul ca atare, pentru că Dumnezeu n-a creat răul. Și mai frumos zice Sfântul Grigore de Nyssa în Marele său Cuvânt Catehetic. El zice că nu există răul - răul este absența binelui. Tu spui că am renunțat la poezie. N-am renunțat la poezie, ci doar zic că vine o vreme când poezia simte nevoia să treacă într-o altă dimensiune. Iar eu am părăsit anume acea dimensiune a poeziei mele, din care lipsea binele. Stănescu spunea că “poezia este o stare de spirit”. Eu mă ocup acum de acea stare. Și dacă am încerca să vorbim despre ea, poezia sufletului, nu poezia cea de pe hârtie, ci de cea scrisă pe inimă, “pe tablele de carne ale inimii”, cum zice Apostolul Pavel, ar trebui să filozofăm puțin. Și te invit să trecem la o metapoezie, care nu se mai cere pe hârtie. Un fel de poezie a tăcerii, despre care se vorbește demult. Reîntoarcerea în poezie, înapoi în suflet, de unde am ieșit cândva în căutarea poeziei. Să încercăm să observăm însăși acea “stare de spirit” denumită poezie, muzica sufletului. Ce anume loc are poezia în ierarhia internă a sufletului, care e locul ei pe polițele sufletului?

Întrebare: Cum ar veni, să ajungi la aceleași efecte, dar fără a scrie poezie?

Răspuns: Ceea ce zici e o idee mai veche. Eu mă refer la poezie ca la o “stare de spirit”, despre care vorbea Stănescu, cu toate că nu știu ce anume avea în vedere, și poate că el înțelegea tocmai ceea ce nu mi-ar plăcea mie să înțeleg. Dar asta nu mai are importanță, frumoasă este însăși sintagma, iar noi o vom umple cu ceea ce ne trebuie nouă. Deci, care este acea stare? Nu vreau să cred și nu sunt de acord că absolut toate stările sunt poezie, chiar dacă am crezut mai înainte, iar postmodernistul are această tendință și vrea s-o susțină, anume că absolut totul este important. Orice mărunțiș este important pentru faptul că, în cazul în care l-am omite din viața noastră, viața noastră ar fi alta. Și de aceea el este important. Nu pot să spun că totul este poezie. Totul este scump doar pentru o istoriografie a existenței noastre în timp, dar aceasta este valabil doar atâta vreme cât noi atribuim timpului o însemnătate capitală. Însă, pentru creștini, timpul este înghițit de veșnicie, este doar un segment mizer în pântecele nemărginit al veșniciei. Uită-te cum zice Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov într-o lucrare despre predestinare (Sudibî Bojii) “ veșnicia este astfel încât oricât nu i-ai adăuga, ea nu crește, și oricât nu ai scade, ea nu se împuținează, căci ea este infinitul”. Și o cantitate infinit de mare de timp este infinit mai mică decât veșnicia. Sfântul Efrem Sirul, imaginându-și greutatea iadului, propune o parabolă. Imaginează-ți un munte de nisip și o pasăre care, venind, ia câte un fir de nisip o dată la un milion de ani și-l duce. De cît timp ar fi nevoie pentru a duce tot muntele? Și totuși, chiar și așa, timpul acela s-ar împlini în cele din urmă, el părând nimic pe lângă veșnicie. Iar cel aflat în chinuri, dacă i s-ar spune că va fi eliberat după isprăvirea muntelui, ar simți o mare ușurare, care i-ar fi suficientă ca să aștepte cu răbdare. Totuși, el nu va avea nici măcar această alinare, deoarece veșnicia este nesfârșită. Greu va fi acolo însuși acest gând despre infinitatea veșniciei. Acolo nimeni nu va scrie poezii. În fața acestei realități, mărunțișurile vieții pălesc, dispar. Teoria despre “poezia cotidianului” a lui Mușina se înghite pe sine și se anulează, nu este decât o speculație fragilă, o păpădie în furtună. Când însuși timpul nu este mai mult decât un mărunțiș, un accident în aventura eternizării sufletului nostru.

Dar despre ce vorbeam? Așadar, vine vremea când poezia de pe hârtie trece într-o stare superioară și pornește în căutarea poeziei dinăuntrul sufletului. Când noi ne întoarcem înapoi. La 16 ani, scriam un haiku: “Ca un strigăt de pasăre voi fugi către mine” și tot atunci: “Voi veni ca o pasăre, voi pleca ca o frunză”. Sau, puțin mai târziu: “Sunt o ghitară în care muzica se întoarce”. Pe atunci eu nu știam cum va fi. La acea vreme eu nu conștientizam existența lui Dumnezeu. Mai exact, eu negam existența lui Dumnezeu. Și din această cauză sufeream foarte mult. Eu voiam să existe Dumnezeu, dar, în același timp, eu nu-I acordam nici o șansă la existență. Educația mea ateist-pionerească nu-mi îngăduia. Dar eu eram un ateist care deplângea inexistența lui Dumnezeu ca pe cea mai mare tragedie a Universului și, respectiv, a mea. Eu voiam să existe Dumnezeu, ca să mă facă pe mine nemuritor. Aceasta era obsesia mea de când mă țin minte, să fiu nemuritor! Când îmi citea mama povești cu apa vie de după nouă mări și nouă țări, unde se bat munții cap în cap și nici pasăre zburătoare n-a zburat, eu mă gândeam să-mi consacru viața căutării acestei ape. Pentru că, încă de pe atunci, pe mine mă speria gândul cât de puțin mi-a mai rămas până la moarte. Și eu voiam să fug și să fug de moarte, ca Ivan Turbincă. Dar nu vedeam unde. Peste tot împejurul meu moartea era puternică. Și atunci acel “ca un strigăt de pasăre voi fugi către mine” era un fel inconștient de a mă ascunde în singurul loc ferit de moarte - în nemurirea, necunoscută mie atunci, propriului meu suflet! Care acum s-a împlinit. Și am fugit către mine. Iar poezia pe care o căutăm în exterior, în afara noastră, când sufletul umblă însetat spre a se identifica în fapte, obiecte exterioare lui, pentru a se recunoaște ca într-o oglindă, rămâne în urmă. Singurătatea lui sfâșietoare el vrea cumva să și-o aline, prin ce, prin găsirea semenului, prin găsirea a ceva apropiat, înrudit. Și el, sufletul, pleacă în căutare. Găsește un copac care se apleacă peste apă (la romantici). Spune: iată, o stare identică sau asemănătoare cu sufletul meu. Pleacă la un om, la un gândac, (la Dumitru Crudu) și-l urmărește cum se urcă pe perete într-o cameră în care iubita nu se mai întoarce, pe urmă se retrage în gaură, în propria sa singurătate. Acesta este sufletul în căutarea poeziei din exterior. Alt lucru este când poezia se caută pe sine adânc în interiorul sufletului. Eu aș mai spune că motivul pentru care am renunțat la poezie ca scop, adică acum nu mai sunt un obsedat de poezie așa cum am fost, este și întâlnirea mea cu o literatură mare, care m-a copleșit și m-a complexat pentru prima oară. Pentru prima oară eu nu m-am simțit capabil și cu destule resurse ca să mă iau la luptă cu David și cu Solomon. Eu am înțeles că nu pot întrece “Cântarea cântărilor” și am înțeles că atunci când spune David: “Vărsatu-s-au oasele mele ca apa și inima mea s-a topit ca ceara înăuntrul pântecelui meu”, eu nu pot exprima mai clar și mai exact starea de gol existențial, de mâhnire metafizică, despre care atâta au scris Ionescu, Cioran și clasicii literaturii moderne și postmoderne, și nu numai. De aceea m-am umilit în fața grandorii geniului creștin.

Întrebare: Vreau să te mai întreb, totodată rămânând în zona în care am fost până acum, care au fost acele experiențe existențiale care te-au făcut să mergi la mănăstire?

Răspuns: De obicei lumea trecută prin experiența ateismului prevede, cere sau chiar impune obligatoriu niște experiențe sentimentale premergătoare nu numai călugăriei, ci chiar convertirii obișnuite la creștinism. Altfel este adevărul. De obicei, aici se presupun dezamăgiri. Am primit o scrisoare nu demult de la un prieten poet din Iași, cu care am fost în același cenaclu, și care-mi scrie: “Știi, și eu citesc Sfinții Părinți, îmi place, merg la biserică. Și m-am gândit și eu de multe ori să fac pasul acesta pe care l-ai făcut tu, dar știi, eu încă mai cred în dragoste”. Și atunci nu am putut să nu zâmbesc, pentru că... și eu cred în dragoste, nu? Și chiar în dragostea dintre doi oameni, dintre un bărbat și o femeie. Dar eu am mai înțeles că diferența dintre poeziile mele de dragoste pe care le scriam, deși foarte sincer, și dragostea adevărată este ca diferența dintre Lazăr mort și Lazăr înviat. Sfântul Ignatie răspundea la această întrebare în felul următor: “Să nu vă închipuiți că în mănăstire vin oameni de pe lună sau de pe planeta Marte. Nu, ei vin tot din lume, fiecare cu patimile și cu deprinderile sale, cu care va continua să lupte toată viața”. De obicei lumea întreabă: “Ce v-a determinat să vă călugăriți, că văd că sunteți...așa și pe dincolo?” Și-atunci îi întreb și eu: “Dar pe dumneavoastră, ce v-a determinat să nu vă călugăriți?”

Întrebare: E grea călugăria?

Răspuns: Grea este întâlnirea cu sine, grea este despărțirea de oameni, de absolut tot. Greu e să mori încet și să te lași îngropat toată viața de cei pe care i-ai iubit. Eu eram sentimental, se vede din poeziile mele. Un îndrăgostit. Și iată, când am rămas singur cu păcatele mele într-o chilie în care arde numai candela și miroase neobișnuit a tămâie, atunci a fost greu. Închipuie-ți că această singurătate a mea era ironică. Știi ce înseamnă o singurătate ironică? Atunci când singurătatea, ca un coleg de clasă, își bate joc de tine. Eu stăteam singur în clădirea seminarului- nu stăteam încă cu frații- și sub chilia mea era o sală cu pian. Iar pe la miezul nopții venea un seminarist și-mi cânta Sonata lunii la pian. Știi doar că eu am făcut liceul de Artă la Iași. Ei, sonata asta pe mine m-a învățat s-o cânt o fată pentru care eu am scris toate poeziile mele. Poftim o experiență existențială, dacă vrei. Și eu mă puneam jos pe covor și plângeam așa cum n-am mai plâns până atunci, până adormeam. Așa m-am lăsat de poezie. Poate că vreun poet postmodernist ar vrea să scrie o poezie despre asta, dar eu nu mă mai pricep, nu-mi mai ajunge talentul. Toată poezia mea de acum s-ar rezuma într-un singur vers: “Am cunoscut stări despre care nu se pot scrie poezii”. În toată întâmplarea asta, greu este gândul. Eu chiar am făcut un ciclu de poezioare “Gândul”, “Gândul care apasă palma sufletului greu ca mercurul”. Anume întâlnirea cu acest gând este foarte grea, după care Dumnezeu orânduiește lucrurile, adică atunci când intervine mila, nu vreau să spun iertarea, chiar dacă ascetica ortodoxă folosește cuvântul, pentru că spre deosebire de catolici sau de alte confesii protestante care se consideră mântuiți sau cărora le place să creadă că sunt pe calea cea bună și dreaptă și că sunt călăuziți de Duhul Sfânt, noi, ortodocșii, vorbim mai mult despre milă decât despre iertare. Când în dureri “ca ale celei ce naște”, cum zice David, în cele din urmă te naști din propriu-ți mormânt, când din cocoașa morții care te învelea, răzbați, spre propria-ți mirare, și viermele omului vechi își desface aripile pentru nașterea duhovnicească, atunci aceste lucruri pentru care oamenii se sinucid, nu te mai ating. Eu mi-am asistat cu durere propria naștere, de aceea cred că este Duhul Sfânt, că este Dumnezeu.

Întrebare: Care sunt răutățile pe care le-ai făcut mai înainte și acum le regreți?

Răspuns: Nu vreau să dau detalii și nici nu trebuie. Cred că am dat destule în tot ce am publicat mai înainte. Sfântul Siluan Athonitul, care a avut o viață mai “neliniștită” până la călugărie, atunci când era întrebat de trecut, zicea: “Domnul mi-a iertat păcatele, ce rost mai are să vorbim de ele”. Păcatele de până la călugărie, bineînțeles, că în taina călugăriei moare omul vechi și se naște altul nou. De aceea se schimbă și numele. Eu nici măcar nu-mi pot permite luxul să tac despre trecutul meu, pentru că îl știe jumătate de țară, din cauză că el rămâne în ceea ce am scris. De aceea, dacă am și plâns pentru păcatele mele, un loc aparte îl ocupă “manifestările” mele literare.

Întrebare: Apropo de scris. Se spune că scrisul ar fi un mijloc de purificare, catarsis, nu neapărat pentru cititor, ci pentru cel ce scrie.

Răspuns: Evident că nu pentru cititor. Eu aș zice chiar că pentru cititor are un efect tocmai invers, adică în timp ce scriitorul se “purifică”, își stoarce puroaiele, cititorul este cel care trebuie să i le suporte. Este o terapie propusă chiar de psihanaliză, o cunoaștem. La un moment dat s-a introdus o practică în psihiatrie, care consta în a oferi pacientului șansa de a-și juca propriul rol pe scenă. De exemplu, dacă pacientul se credea Napoleon, se alcătuia iute un scenariu, poate chiar de către pacient, în care el juca rolul lui Napoleon. Efectul era favorabil. Pacientul scăpa de obsesie, chiar dacă ea putea să revină mai târziu sub o altă formă. Despre efectul terapeutic al scrisului s-a scris și se mai discută multe. Și eu nu neg acest efect terapeutic al scrisului, pentru că aici este vorba de jumătate din taina mărturisirii. Și dacă este vreun folos evident în această metodă, este pentru că are loc actul mărturisirii, iar dacă obsesia, boala reînvie după o bucată de timp, este pentru că acest act nu e deplin, din el lipsește preotul, singurul în putere să-l dezlege pe om de robia neliniștii. Despre efectul “terapeutic” al scrisului, eu m-am mirat să-l găsesc în poeziile Sfântului Ioan Hozevitul. Un sfânt român contemporan (mort pe la 1960), care și-a lăsat toate învățăturile doar în versuri, de multe ori acte estetice reale, pe care le scria din dragoste pentru frații schitului. Și are o poezie în care vorbește de rolul poeziei ca mărturisire. Pentru că, trăind în retragere ca schimnic, treapta supremă a călugăriei care te obligă la izolare, nu avea întotdeauna la îndemână duhovnicul, și atunci se mărturisea în scris, prin intermediul poeziei. Deci iată că această valoare purificatoare a scrisului, regăsită și la Sfinții Părinți, este încă o dovadă a profundei învățături despre suflet, pe care a elaborat-o ascetica ortodoxă mai înainte cu 15 secole de apariția psihanalizei. Mă refer, desigur, și la Filocalia, pe care o recomand celor care se îndoiesc de spusele mele, ca să descopere că nu numai că nu am exagerat, ci am simplificat mult răspunsul meu, în defavoarea Ortodoxiei. Dar vorbeam de poezia Sfântului, ea era doar dialogul cu Dumnezeu. Este acea înregistrare, reținere, vânare a clipei, pentru a o duce preotului, duhovnicului. Este ca și cum ai lua într-un căuș gândul-faptă și, de frică să nu le pierzi, le duci așa cum sunt preotului, pentru că doar el te poate dezlega.

Dar să continuăm despre răutăți. Ce este scrisul? Pentru că în puterea lui de a opri clipa în loc, el nu oprește numai clipa bună, ci și pe cea rea. Și iată că el poate să ajungă un fel de “document al păcatului”. Adică într-un fel sunt păcatele pe care le-ai făcut și le-ai mărturisit, iar Dumnezeu le-a iertat, și altfel sunt aceleași păcate, care însă, chiar și după ce Dumnezeu te-a iertat, tot mai continuă să dăinuie și să lucreze răutatea, chiar și fără tine. Cum zice și Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile la Matei, că Dumnezeu pedepsește mai puțin pentru păcatul săvârșit în taină decât pentru cel făcut public, pentru că cel public îi mai îndeamnă și pe alții, făcându-i părtași la el. De ce Origen a fost dat anatemei abia după 300 de ani de la moarte? Pentru că erorile lui au început să capete o circulație tot mai largă prin urmașii săi, și atunci, pentru a-i opri pe ei, Biserica a fost nevoită să-l anatemizeze pe Origen. Iată ce înseamnă un păcat scris. Origen a murit, iar păcatul lui lucrează și astăzi. Și poți deveni un încurajator al păcatului, cum am și fost. Uite, de exemplu, eu, călugăr ortodox, sunt cuprins în cartea lui Mircea Cărtărescu Postmodernismul românesc. Așa că eu, într-un fel, devin neputincios în fața păcatelor, faptelor mele, care, deși sunt uitate la Dumnezeu, nu se uită de către oameni. Fapta mea s-a desprins de mine și acționează singură, împotriva vrerii mele, prin scris.

Întrebare: Vreau să te întreb, crezi că scrisul tău, sau o parte din scrisul tău, ține de păcat? Sau în genere, actul de a scrie este un păcat?

Răspuns: Atunci Moise și evangheliștii au păcătuit scriind.

Întrebare: Bineînțeles, actul de a scrie poezie sau proză...

Răspuns: Eu cred că e greu să găsim măcar 20 de cuvinte pe care să le rupem din Biblie și care să nu fie și poezie, mai ales dacă acceptăm definițiile poeziei pe care le dă epoca modernă și postmodernă.

Întrebare: De fapt, poezia ta era una postmodernistă. O poezie care nu conține în sine ceva rău. De ce o repudiezi?

Răspuns: De ce-o repudiez? Pentru că sunt unele forme ale păcatului cu care majoritatea oamenilor încă se mai laudă, dar de care un creștin se rușinează și se teme. Eu am devenit creștin, și pentru aceea văd manifestări strigătoare la cer și acolo unde tu zici că nu vezi nimic rău, dar nu numai tu. Ce era bun în ele? Poate numai faptul că eram sincer. Numai că și sinceritatea asta e cu două tăișuri. Omul pătimaș, ca mine, nu-i bine să fie sincer, că păcătuiește. Desigur că au fost acolo și strigăte despre care nu pot să nu spun că nu mi-au pregătit calea spre Dumnezeu. Dar acum ele sunt învechite și improprii, au ieșit din uz. Și-apoi, ceea ce mi-a ajutat și a fost bun pentru mine, nu-l va ajuta în mod neapărat și pe altul. Fiecare are drumul său la Dumnezeu. Și mai ales un drum așa de încurcat ca al meu nu poate să i se potrivească orișicui. Dar scrisul în sine nu este rău. Așa cum nimic nu este rău, decât numai păcatul. Iar scrisul nicidecum nu este păcat, el este unul dintre manifestările raționalității noastre. Anume a acelei laturi din complexitatea făpturii umane care ne deosebește de celelalte creaturi, de dobitoace.

De aceea scrisul nu trebuie să fie păcat, ci unul dintre multele daruri pe care ni le oferă Dumnezeu pentru a-L face cunoscut. Atunci când se construia Templul în vremea lui Moise, Dumnezeu S-a făcut auzit și a zis: “Iată, am dat har și pricepere lui Bețalael ca să sape în lemn și în aur” și alte însușiri pe care le enumeră Dumnezeu, dăruite lui Bețalael pentru înfrumusețarea, împodobirea Templului. Aici asistăm chiar la intrarea artei în viața omului de după cădere. Intrarea frumosului material în viața omului. Acest frumos exterior vine să înlocuiască golul care a apărut în viața noastră de la momentul divorțului nostru de Dumnezeu. S-a golit sufletul nostru de frumos, de adevăr, de absolut. Și Dumnezeu face acest pogorământ și-i dăruiește omului arta, care este, desigur, inferioară culmilor spirituale pe care le-a cunoscut Adam în rai, dar care este un vehicul ce ne apropie, ne duce până la un anumit stadiu al întâlnirii noastre cu Dumnezeu, pe care însă va trebui să-l abandonăm. Arta, în drumul nostru către Dumnezeu, seamănă cu autobuzul care duce la o mănăstire situată în munte. El ne duce până la poalele muntelui, dar mai departe el nu mai poate urca, pentru că îl împiedică condițiile. Și atunci toți coboară și-și continuă mersul pe jos, pe cărărui, printre pietre, pentru a ajunge sus. Așa este și arta pentru drumul nostru spre Dumnezeu. Ea ne aduce până la poalele muntelui, după care noi trebuie să coborâm și să ne continuăm drumul pe jos. Să folosim acele mijloace care, poate, par mai înapoiate și mai simple, dar care sunt cele mai potrivite pentru hățișurile și îngustimile pe care le presupune drumul nostru către Dumnezeu.

Întrebare: În cartea pe care ai citat-o tu mai înainte, a lui Cărtărescu, despre postmodernismul românesc, el te-a situat printre poeții cei mai importanți ai noului val postmodernist din România. Cumva, Cărtărescu considera că ceea ce-ai făcut tu este chiar mai semnificativ decât ce fac foarte mulți dintre postmodernii mai cunoscuți de la noi. El te pune, și-o zic asta fără invidie, în fața poeziei pe care o fac eu , Teo Chiriac ,Vasile Gârneț, Galaicu Păun. Și după părerea mea, cel puțin în ce mă privește pe mine, eu cred că, într-o parte a poeziei tale, ai mers mai departe. Mă gândesc dacă acum, fiind la mănăstire, marea popularitate de care se bucură Un diazepam pentru Dumnezeu nu te stânjenește cumva?

Răspuns: Ei, m-a tulburat la început. De asta am și amintit de scris ca de o formă deosebită a păcatului, ca de un document al păcatului. Eu am scris “Diazepamul” la 18 ani și crede-mă că atunci nici măcar o dată nu auzisem cuvântul postmodernism. L-am scris la spital într-o săptămînă - un jurnal făcut din perspectiva unui dumnezeu internat la nebuni. Eu am scris dumnezeu cu “d” mic, pentru că dumnezeul de acolo nu este Creatorul lumii (nu mai țin minte cum a apărut în carte, dar știu că atunci când cineva mi-a citit manuscrisul, mi-a propus să scriu dumnezeu cu “D” mare și eu n-am vrut), el iese pe pod cu valizele și privește încurcat spre cer, își caută drumul spre casă, dar nu-l mai găsește. Este diazepamul dat dumnezeului din noi, diazepamul educației ateiste. Iar eu am primit această educație. Dumnezeul de acolo nu este Creatorul lumii, pentru că el descoperă, atunci când intră în cantină, “mai mulți dumnezei care ședeau la masă, cu fesuri de copii proști pe cap, fărâmițându-și porția de pâine în borș”. Ciclul era din vreo 20 de poezii, dintre care publicate au fost doar 7, din cauza volumului impus de editură, căci era o carte de debut. Și uite că a făcut atâta gălăgie, încât am ajuns, dintr-o glumă, postmodernist. De fapt, a fost o experiență foarte dureroasă și eu am zis că sunt două experiențe puternice pe care le-am avut. Prima - când am stat la Socola - , iar a doua - călugăria. Eu încă nu le-am înțeles legătura și nici nu mi-am pus problema, dar cred că sunt legate între ele. Mă tem eu că undeva, în adâncurile Divinității, Care le știe pe toate dinainte, s-a pregătit un drum. Nu e vorba de predestinare, fiindcă nu cred în ea, dar s-au deschis niște cărări prin care am fost invitat la Dumnezeu, ca să vorbim mai “postmodernește”. Internarea mea a fost una dintre porțile prin care Dumnezeu, în fiecare clipă, striga după mine. Nu trebuie să înțelegem că aceste porți din care strigă Dumnezeu sunt momentele noastre de slăbiciune sau de dezamăgire, de dezechilibru. Pentru că nimeni nu a intrat așa în ortodoxie. De ce? Fiindcă se termină sentimentele, se termină trăirea, șocul, explozia și omul îl părăsește pe Dumnezeu. Nu sunt puține cazurile, și toți le cunoaștem, când omul vine, umblă la biserică două săptămâni, după care se întoarce acasă, și pe urmă, cu orice ocazie, povestește toate fleacurile pe care le-a văzut în biserică, bârfește. De ce? I-a trecut durerea. S-a tămăduit și i-a trecut. A fost furat. De asta omul ortodox este perfect echilibrat. El nu poate veni decât în echilibru. Creștinul, după cum zice Sf. Ioan Gură de Aur, are nevoie de nervi de oțel. Lucru interesant: atunci când am trecut prin cele mai grele experiențe existențiale - sunt foarte ușor de identificat din cărțile pe care le-am făcut -, nicidecum nu m-am îndreptat spre Biserică.

Nu demult m-am întâlnit cu Păun și mi-a zis că mi se traduce “Diazepamul” pentru America, într-o antologie de-a lui Adam Sorkin. Desigur, pentru mine nu a însemnat numai decât un eveniment. Dar nici nu mă stânjenește așa de tare cum m-a stânjenit vestea despre proiectul publicării unui alt volum de poezii de-ale mele, pe care eu le și uitasem, dar care s-au păstrat la unii prieteni. O rușine de volum. Diazepamul este o reducere la absurd a utopiei nietzschiene despre supraom. Un lucru care s-a întâmplat, nu a fost închipuit. Este documentul absenței lui Dumnezeu. Și nu este numai postmodernist, chiar dacă așa vor să-l prezinte Cărtărescu și alții care au scris despre el. Eu personal niciodată nu m-am considerat un postmodernist, nici mai târziu, când știam deja mai multe despre postmodernism și când postmodernismul devenise la modă la noi. Chiar dacă de multe ori am comis texte postmoderniste, n-am făcut-o pentru că eram un adept, un susținător al lui, ci pentru că, în neastâmpărarea mea literară, am scris în toate felurile și genurile, chiar dacă foarte puține le-am publicat, mă refer aici și la roman și la teatru. Sincer să fiu, eu chiar aveam o “ciudă” pe postmoderniști. Pentru că “n-au talent”. Pentru mine postmodernismul se asocia și se asociază cu sterilitatea creativă. Excepție face Salinger, care nu înțeleg de ce este considerat postmodernist, eu mai degrabă îl văd ca pe un Cehov în variantă americană. De aceea eu nu înțeleg de ce unii poeți, fără îndoială talentați, o fac pe postmoderniștii numai pentru că e la modă. Nici măcar nu mai e la modă.

Întrebare: Pregătești o carte în care pui față în față reprezentanți ai Bisericii cu scriitori postmoderni din Basarabia și România, încercând să arăți pozițiile pe care se situează oamenii de cultură față de Biserică.

Răspuns: O carte despre poziția Bisericii față de postmodernism și invers. Îmi cer iertarea de la unii prieteni care sunt indignați de faptul că eu “îmi bag nasul unde nu trebuie, în loc să mă pocăiesc”, după cum am auzit vorbindu-se. Ca să fac o paranteză, într-o zi au apărut la mănăstire doi oameni de la televiziune, nu știu cine, care au venit să “verifice” dacă ceea ce spun eu sunt afirmații personale sau părerea Bisericii. Eu tocmai eram plecat și ei au discutat cu un părinte, care a absolvit Academia de la Zagorsk. Desigur, le-ar fi plăcut să audă că eu de fapt sunt un scandalist care îl invidiază pe Eminescu că a scris poezii așa de bune. Cred că voiau să mai facă ceva spre lauda lui Eminescu, despre care eu am scris în contradictoriu cu părerea poporului român, fiind chiar la început de ianuarie. Numai că ei au fost dezamăgiți, căci afirmațiile mele nu contrazic doctrina ortodoxă. Când și cum am “învățat eu așa repede toate astea”, deocamdată rămâne o minune pentru persoanele în cauză. Le amintesc numai că nu eu mă bag unde nu trebuie. Nimic din ce am scris eu în ultima vreme, fie că scriu despre Eminescu sau despre spectacolele de teatru, nu iese din spațiul de acțiune al Bisericii. Biserica nu e așa de mică precum ar vrea să o vadă unii. Despre poziția Bisericii față de postmodernism, cunosc o carte foarte “postmodernistă”, publicată la Timișoara de către Facultatea de Teologie Ortodoxă în colaborare cu niște străini: O teologie a postmodernității. Și pentru că nu mi-a plăcut această carte, dați-mi voie să-mi spun și eu părerea. Să observi o chestie foarte interesantă. În timpurile noastre atât de democratice, ortodocșilor nu li se dă voie să vorbească. Și eu zic: vă rog frumos, dați-mi voie să precizez, pe mine nu mă cheamă Apetroie, ci Vladimirescu, adică ceea ce spuneți dumneavoastră că e ortodoxie, de fapt, nu e ortodoxie. Cu ce am violat eu libertatea aproapelui? Eu nu i-am spus: “fă-te ortodox!”, ci numai: “nu ești ortodox”. Dacă un cetățean umblă cu acte false, el este tras la răspundere. Cui i-ar plăcea să aibă cel puțin un dublor, pe care să nu-l cunoască, și care să-i scoată în fiecare săptămână banii din cont? Cazul postmodernismului este altul. Majoritatea postmoderniștilor ar râde să audă de o teologie a postmodernității. Totuși, nu toți. Și pentru aceștia am gândit să facem această carte. În România am cunoscut mulți preoți, dar mai ales studenți la teologie, care simpatizează postmodernismul, alții care îl detestă, fără să știe nici unii nici alții prea bine despre ce este vorba. Nici postmoderniștii nu știu prea bine ce este ortodoxia. O poziție a Bisericii față de postmodernism, una cel puțin civilizată, făcută anume pentru postmoderniști, nu pentru enoriași, nu ar dăuna nimănui. Mai ales că postmodernismul nu este decât o ramificație a unei mișcări anticreștine foarte mari, New-Age, și n-are la bază decât niște erezii, despre care Biserica este cea mai în măsură să vorbească. Postmoderniștii, în goana lor după definițiile propriului curent, nu-și caută originile unde trebuie. Ei nu trebuie să se caute în istoria culturii, ci în istoria religiilor, și atunci vor suporta un mare șoc: ei nu sunt deloc revoluționari. Întemeietoarea postmodernismului este, de fapt, Elena Blavațkaia, iar postmodernismul a fost schimbat la naștere din leagănul teosofiei în leagănul culturii. Nu e de mirare că el se tăvălește prin toate curentele și genurile până nu le mai distinge, el nu este cultură și nici nu se vrea așa ceva. O carte document despre aceasta este cea mai indicată. Nu critica postmodernismului din prisma ortodoxiei și nici cea a ortodoxiei din prisma postmodernismului, ci anume un dialog spontan care să-i surprindă și pe unii și pe alții așa cum sunt. Ca să nu se spună pe urmă: știți, de fapt postmodernismul nu zice așa ceva, de fapt postmodernismul acum e altul, replica lor preferată. Mai ales că noi vorbim despre postmodernism așa cum a pătruns el în România. Multe din cărțile vândute în biserici sunt făcute mai degrabă pentru a gâdila orgoliul oamenilor deja îmbisericiți, uitând că scopul lor ar trebui să fie mai înainte cel de a face cunoscută ortodoxia și nu de a-i certa laolaltă pe toți cei care încă nu au ajuns la biserică. Dacă Ap. Pavel ar fi făcut astfel predicând elinilor, l-ar fi omorât pur și simplu. Pe acest principiu va fi construită și această carte. Nu ascundem faptul că, de multe ori, oamenii bisericești fac declarații - nu spunem nemotivate -, dar nedocumentate. Și-atunci lucrurile acestea dăunează chiar Bisericii. Cu referire la modernism, de multe ori se aduce același calificativ - satana. Dar dacă omul cu care stai de vorbă nici măcar nu crede că există satana? Atunci trebuie să-i vorbești din cele pe care le cunoaște și el, nu doar ca să te lauzi cât de multe știi tu despre ortodoxie, ci pentru a te face înțeles și astfel să-ți arăți dragostea. Ce folos că i-ai demonstrat omului că nu se va mântui, dar nu l-ai făcut să iubească ortodoxia? Aceasta este ca și cum îi interzici să se mai mântuiască. Nu așa ne învață marii dascăli ai ortodoxiei: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și alții, care au propovăduit păgânilor, dar unor păgâni care aveau deja o cultură cum este cea elină. Nici Hristos nu le-a zis dintr-o dată iudeilor că este Dumnezeu, ci Fiul lui David, căci evreii erau foarte mândri de faptul că erau fii ai lui David. Aș vrea ca dialogul ce urmează să depășească acest nivel. Să discutăm luându-i ca exemplu pe Sfinții Părinți, în cunoștință de cauză. În fiecare epocă, Biserica și-a avut reprezentanții ei, purtătorii de cuvânt care i-au combătut cu argumente demne pe oponenții săi - gnosticii, astrologii, arienii, nestorienii, peligianiștii ș.a., având la bază cel puțin o elementară cunoaștere a teoriilor lor. Mi-am propus să fac această carte fără concluzii. Vreau să chem la dialog și reprezentanți ai postmodernismului și reprezentanți ai Bisericii, oameni competenți, care au avut contact direct, care cunosc fenomenul din interior. Eu cred că e cel puțin interesant.

Întrebare: Care sunt acele teme și probleme pe care le abordează teologii și literații?

Răspuns: Temele? Știi că înainte de a pleca nu mi-am pregătit întrebările mele, mi-am zis că aș putea fi deja afectat de gândirea ortodoxă, după o perioadă, nu zic lungă, dar experiența, după cum ți-ai dat și tu seama, este foarte puternică și ar putea să-mi modifice (și aș vrea să fie așa!) unele sentimente și atitudini. De aceea v-am rugat - pe tine și pe Galaicu Păun - să pregătiți niște întrebări, ca să provină de la niște postmoderniști vii, care trăiesc cu asta, căci eu nu mai trăiesc cu postmodernismul. De fapt, chiar dacă Cărtărescu m-a inclus în cartea lui, eu niciodată nu m-am simțit în postmodernism și nici nu am fost.

Dumitru Crudu: Da, apropo, Cărtărescu te consideră printre primii trei scriitori tineri postmoderni din România, în general Marius Ianuș, tu, Vakulovski, iar noi, ceilalți, suntem la coadă.

Monah Savatie: Are dreptul.

Întrebare: Nu poți să fii scriitor postmodern și ortodox în același timp?

Răspuns: Uite, întrebarea asta mi-a dat-o și Păun, și l-am întrebat și eu pe părintele Andrei Kuraev, știind prea bine răspunsul dinainte. Depinde ce păstrăm din posmodernism. Dacă luăm fundamentul doctrinar la nivel de atitudine existențială, nu putem. Dar dacă luăm aspectul stilistic și tehnic de tratare a mesajului, putem. Deci, poți să fii purtător al unui mesaj creștin ortodox, recurgând la modalitățile sau mijloacele de exprimare stilistice ale postmodernismului. Exemple similare avem chiar în patristica ortodoxă. Expresia acestui fapt o găsim la Apostolul Pavel când spune: “cu evreul am fost evreu, cu elinul - elin, cu păgânul - păgân, cu toți toate m-am făcut, ca măcar unul să se întoarcă”. La acest nivel, pot prelua orice din postmodernism și să-l aplic, să-l folosesc în predica mea. Mai puțin ce? Chestiunile care contrazic evident doctrina ortodoxă. Deci, din punct de vedere dogmatic, eu nu pot să spun că Dumnezeu a adormit, căci Dumnezeu nu doarme, cu toate că este foarte frumos pentru un postmodernist. Dar eu fac o concesie și zic: Da, Dumnezeu a adormit. Am contrazis cu ceva doctrina ortodoxă? Da și nu. Dar de ce-a zis David: “Dumnezeu S-a sculat ca un voinic amețit de vin”? (Ps. 77, 71). Foarte postmodernist. Însă ce vreau să zic eu când spun că Dumnezeu a adormit? Care Dumnezeu, unde, de ce și în ce anume fel? Unde a adormit? În mine. Și nu Dumnezeu, că Dumnezeu nu doarme și nici nu se odihnește, chiar dacă așa scrie în decalog, a adormit asemănarea lui Dumnezeu, pe care eu trebuie s-o am și s-o port în mine. Iată, această asemănare a lui Dumnezeu a murit, a adormit în noi, și noi trebuie s-o trezim. La acest nivel, vezi, eu pot recurge și pot interpreta sau prezenta o frază evident scandaloasă, postmodernistă. S-o adaptez sau, mai bine zis, s-o fac înțeleasă pentru un postmodernist. Intervin alte dificultăți. Dacă ceea ce voi face eu se va mai chema postmodernism, pentru că aceste elemente nu sunt tipice doar postmodernismului. Ș-atunci, când vorbim de postmodernism, vorbim desigur în ansamblu, în totalitatea lui, pentru că orice stil, orice curent, are niște trăsături caracteristice. În clipa în care noi renunțăm la ele, noi îl distrugem și-l introducem într-un fond comun, să-i spunem, al ideilor umane și dispare tocmai ceea ce-l caracterizează și-l reprezintă. Curios că poeții mari pe care i-a dat vreun curent, de regulă nu exprimă prea concret tezele curentului, în timp ce poeții-teoriticieni se pierd în umbră. Și astfel avem, pe de o parte, teoria curentului, dar fără poeți, iar pe de altă parte, poeții, dar fără curent, niște poeți care s-ar potrivi foarte bine oricărui alt curent.

Dumitru Crudu: Eu nu vreau să fiu un partizan al postmodernismului...

Monah Savatie: Te rog să fii...

Dumitru Crudu: Nici n-aș putea ... mi se pare că și postmodernismul are o durată efemeră, nu e ceva etern. Dar postmodernismul, vorbeai tu mai înainte de caracteristicile lui, între multe altele, o are și pe cea de a fi ironic, ludic. Mă gândesc că ironizarea unor fenomene, a unor lucruri care apar în societate este un fapt benefic . E un fel de eliminare a răului printr-o...

Monah Savatie: ... hilarizare

Întrebare: Da, da. Și lucrul acesta îl face mult mai bine un postmodern decât un modern sau un tradiționalist. Acum problema pe care și-o pun mulți postmoderni este dacă, săpând în profan, - profanul realității - pot să ajungă la sacru, la divin, la elemente creștine, adică mergând poate pe un drum opus, dar ajungând tot acolo. Crezi că e posibil drumul ăsta?

Răspuns: În primul rând vreau să te întreb dacă chiar crezi că un postmodernist poate hilariza mai bine decât Gogol în “Revizorul”, sau decât Caragiale?

Dumitru Crudu: Daaa...

Răspuns: Și acum să mergem mai departe. Dacă sunt alte drumuri? Ortodoxia nu indică drumuri, dimpotrivă, ortodoxia învață că toate sunt drumuri ce ar putea să ducă spre Dumnezeu. Nu în sensul că dacă eu sunt budist, sunt pe calea spre Dumnezeu, și nu în sensul că dacă eu păcătuiesc, e bine că eu păcătuiesc, pentru că astfel voi ajunge la Dumnezeu - este o prostie a lui Luther. (El s-a luat după cuvintele Apostolului: “unde s-a înmulțit păcatul, acolo va prisosi harul”. Și ce s-a gândit - hai să păcătuim, ca să prisosească harul în noi! Pe urmă s-a și căsătorit cu o călugăriță și pentru că el, Luther, nu și-a putut păstra fecioria, a considerat că și călugăria este împotriva firii umane și nici Maica Domnului nu este Pururea Fecioară, pentru că, de, nici măcar Luther nu a putut să fie). Deci nu în acest sens. Dar atunci când sufletul însetat de adevăr, de absolut, cu adevărat caută, sincer, dezinteresat, în calea lui imediat sau în mod neapărat apare, dacă tot suntem în ortodoxie, vrăjmașul, diavolul, care îl abate de la drumul său, îi scoate în cale funiile în care să-și frângă gâtul. Sau dacă știi cântecul lui Vâsoțki “Gorizont”: “I oto vsiudu streleaiut po koliosam...” (De peste tot se trage asupra noastră/ne ciuruiesc roțile). Deci ne întinde aceste otgoane, aceste capcane, aceste gropi. Este evident că atunci când cu adevărat căutăm adevărul, în clipa când cădem într-o astfel de groapă, ne aflăm pe drumul nostru spre adevăr. Această groapă este binevenită și este folositoare. Este una dintre treptele care ne conduc spre adevăr. “Ispitele trebuie să vină”, ne-a spus Mântuitorul, “dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Nimeni nu spune unde este începutul drumului spre Dumnezeu. “Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu”. Mai spun că “sondarea răului” nu este o trăsătură postmodernistă caracteristică. Baudelaire a scris “La fleur du male”, dar nu a fost postmodernist, și nu numai el. Mergem înapoi. Ne ducem la Sofocle. Sondarea acestor subterane, a subconștientului cum îl numește mai târziu Freud, nu este o garanție că vom găsi lucruri noi. Nu este o garanție că vom face revoluții. De ce? Pentru că anume acest teren a fost cel mai sondat, pentru că el este cel mai la îndemână pentru om. De aceea, chiar exclud posibilitatea descoperirii noului prin această metodă. Dar nu exclud rostul ei, mai ales că ea este inevitabilă. Și în cazul în care ea se face dinspre haos spre Dumnezeu, este bine, dar nu și dacă se face invers, dinspre Dumnezeu spre haos. Creștinul se deosebește de restul lumii prin aceea că el nu mai caută, el a găsit. Domnia răului ne poate trezi dorul de bine. Și din acest punct de vedere, prezentarea răului nu este numai decât împotriva lui Dumnezeu. Depinde de scopul pentru care prezint eu răul: ca să-l apăr sau ca să-l deplâng? Una este Crimă și pedeapsă a lui Dostoevski, și alta este Genealogia moralei a lui Nietzsche sau Noua dezordine amoroasă a lui Brukner. În Biblie sunt multe pasaje de revoltă împotriva lui Dumnezeu, chiar la Iov, și Duhul Sfânt nu S-a sfiit să le îngăduie. Dar ce se întâmplă de fapt? Noi încă nu am cercetat locurile unde ni s-a spus că, cel puțin, ar putea să fie Dumnezeu, dar am și început să-L căutăm acolo unde El nici măcar nu a promis să fie. De unde am aflat noi despre Iisus Hristos? Din Evanghelie, din Scripturi. Și-atunci, de ce nu citim Scriptura, ci-L căutăm în altă parte? Noi încă nu am cercetat locurile unde Dumnezeu cu gura Lui a promis să fie, și de acum am și pornit să-L căutăm aiurea. O stradă nu o poți găsi indiferent de direcția în care ai porni, ci întrebi sau citești ce mai scrie pe pereți. Dar să recunoaștem că un locuitor al orașului te va duce mai repede unde dorești, decât dacă te-ai apuca tu singur să descurci hărțile. Așa este și cu Dumnezeu, de ce să-L cauți singur într-o istorie care deține toată informația despre locul unde se află El? Dacă ai trăi în Papua, poftim, dar cu biserica peste drum și cu bibliotecile în casă, nu înțeleg. Și asta o spun după mine, eu citeam toate porcăriile posibile, de la taoism, budism și altele, dar niciodată nu am citit Sfinții Ortodocși, pentru că nu-mi inspirau încredere. Mă iritam când vreunul din colegii de Facultate îmi propunea să-i citesc, ziceam că sunt debili mintali. Eu îmi închipuiam niște moșuleți care nu știu decât cum se bat metaniile și cum se face corect semnul crucii, și eram convins că toate aceste cărți sunt pline de greșeli gramaticale, iar de sens nici nu mai vorbeam, ele trebuia să fie pur și simplu ilizibile. Tatăl meu, care m-a învățat acest lucru, și până azi crede așa, dar nu a citit încă nici o carte a vreunui Sfânt, ci numai comentariile pe care le-a învățat la facultatea de Filozofie din Leningrad. Prima carte am citit-o numai din respect pentru Gabriel Marineasa, care-mi este și azi un bun prieten. Am zis, dă să văd și eu ce citește Gabi. Și n-aș fi citit-o dacă aș mai fi avut și altceva la drum, am citit-o ca să-mi mai treacă plictiseala, pe tren. Iar peste vreo două luni, m-am dus la mănăstire și azi sunt călugăr. Așa este literatura ortodoxă - pentru ea îți dai viața. Măcar și asta ar trebui să ne pună pe gânduri. Noi nu căutăm acolo unde trebuie. Și zic asta ca unul care a căutat mai nebunește decât caută “intertextualiștii” noștri care scriu poeme despre nebunie, stând la o terasă cu cafeaua în față. Asta nu-mi place la postmoderniști, că mulți din ei scriu despre lucruri pe care niciodată nu le-au trăit, sunt redactori la reviste importante, au o viață normală, dar, totodată, se alintă în scris și o fac pe măscăricii și pe oamenii cu “frământări metafizice”. Mulți dintre ei nu mai caută și nici măcar nu au capacitatea de a căuta. Cine caută găsește. Căci dacă omul “însetoșează de dreptate”, el va ajunge la Dumnezeu, chiar dacă va trebui să treacă prin postmodernism sau să fie hoț de mașini. Iar dacă omul nu caută nimic, cu atât mai mult el nu poate să-L găsească pe Dumnezeu. El seamănă cu un adolescent coșuros care se umflă în oglindă de fiecare dată când iese din baie, uitând că există campioni la culturism. Și căutarea lui Dumnezeu prin “sondarea răului” este un fel de a te umfla în oglindă, până ajungi la impresia că ți-au crescut mușchii. Dar asta este numai o impresie. Mai sigur este să mergem la o sală de sport și să exersăm. Iar sala aceasta este chiar Biserica și atleții ei sunt Sfinții Părinți. Ca nu cumva atunci când vom ieși pe plajă alături de adevărații atleți, toate iluziile noastre din oglindă să se spulbere. Plaja, desigur, este judecata viitoare.

- continuare în partea a doua -

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!