poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 939 .



Frântură dintr-un azi...
personale [ Gânduri ]
...din mine

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Oana I ]

2007-05-03  |     | 



Azi, a fost dimineață la un moment dat. Adică, am auzit o voce bine intenționată care m-a trezit. Am vizionat împreună cu subconștientul meu, ultima parte a unui vis haotic din care nu am înțeles nici mai mult nici mai puțin decât înțeleg din realitate. Mi-am redeschis ochii, pe care în mod inconștient îi aveam închiși. La început nu a fost nici o diferență. Nici mai încolo. Am constatat ca diferențele, azi, apar mai târziu. Totul se desfășoară într-un altfel de timp, un timp numai al meu... un timp dureros de încet, sau poate doar dureros. Habar nu am, încă. Poate voi afla mâine.

Nu știu exact cum m-am trezit (încerc să înțeleg fenomenul) dar de două zile nu mă mai trezesc “eu”... Poate că am uitat (din nou?) să fiu. Nu a mai rămas din mine decât o durere adâncă, atât de adâncă încât am impresia că dacă aș scoate-o aș rămâne “și mai” fără mine de-atât... Dacă aș scoate-o m-ar frânge de tot. M-ar durea lipsa durerii cu o nouă durere și mai adâncă, una pe care nu cred ca aș suporta-o, iar dacă aș încerca să o scot... ar trebui să o smulg cu tot cu aer, cu tot cu o parte din cer... pentru că eu nu mai sunt atât de multă încât să o pot adăposti pe toată în mine. Așa că, n-o sa o scot. Totul rămâne în mine. Uneori chiar cred că de-aia o să ma pierd cândva de tot, o să mă uit pentru totdeauna... Adăpostesc prea multe în mine și nu am cum să știu pe unde le pun. E dezordine. Sunt o dezordonată. Mă întreb ce-o să se întâmple când va veni “uitarea”. E ca un fel de “eliberare”? Sau e însăși “eliberarea”? Și totuși... azi nu îmi pasă. Azi mă întreb doar dacă și aia doare. Mai nou, totul a învățat să doară. Sau poate că eu am învațat totul să doară...
M-am spălat pe dinți și am privit în oglindă. Acolo, în fața mea... zăcea o caricatură, a mea. Eram chiar eu. Mă priveam și... mă priveam-napoi. Asta a durat câteva secunde bune, până când am prins suficient curaj ca să mă mint din nou. “O să fie totul bine, după ce te speli pe dinți.”, mi-am spus. Și cică m-am crezut. Nu știu de ce mă mai prefac că mă cred. Refuz să cred și totusi vreau din tot dinadinsul să o fac. M-am spălat pe dinți. Știu sigur că am făcut-o. Am văzut totul derulându-se în fața mea, în oglindă. Oglinda a înregistrat clipa, dar doar pentru o clipă, în momentul în care s-a desfășurat. Oglinda e un fel de univers paralel, ca și mine. Singura diferență e că eu salvez toate clipele undeva, în interior, fără o ordine precisă sau un scop. Sunt atât de multe! Și le pun foarte jos... mult prea jos că să mai ajung la ele “cum trebuie” vreodată. Dar suficient de sus ca să nu le pot șterge sau uita. Și totuși... nu dau de ele tot timpul și niciodată nu le găsesc intacte, nu le găsesc în starea în care vroiam să le păstrez.

Mă simt ca o cutie defectă. Când eram mică puneam buburuze în cutii de carton carora le făceam găurele ca sa poată insectele respira. Azi mă simt atât buburuza cât și cutia. Pe de-o parte sunt o buburuză atât de mică și de rosie, cu puține pete negre, mult prea puține... încât am reușit să ies printr-o găurică a “cutiei” atunci când copilul imens care ținea capacul apăsat pe ea nu era atent.
Dar sunt și cutia. Da, sunt și cutia și înăuntru am o grămadă de buburuze…și niciuna nu știe ce vrea. Unele reușesc să își prindă aripile prin găurelele alea și mor, zbătându-se în mine până în ultima clipă... așa cum eu mă zbat în afara cutiei mari, încercând să ajung din nou înăuntrul ei. Nu știu de ce vreau înăuntru. Mă sperie “afară”-le. Nu îi pot face față. De fapt... nu am cui să îi fac față. Afară nu sunt decât “eu”. Eu și atât. Și azi am impresia că nu îmi aparțin.

După ce m-am spălat pe dinți mi-am uitat minciuna, doar ca să nu fiu nevoită să accept că m-am mințit. Îmi plac dinții mei. Sunt foarte albi. Îmi place și cum zâmbesc atunci când am impresia că sunt fericită. În schimb, mi-e scârbă de zâmbetul meu cel fals. Cel pe care-l port atunci când încerc să “imortalizez clipa” într-o poză de care mi se face silă imediat după aceea. De ce o fac? De ce aș vrea să imortalizez o clipă pe care nici măcar nu o trăiesc cu adevărat? Pentru cine? Întrebări pe care mi le pun mereu doar ca să scap de vinovăția momentului. Mi le pun din aceleași motive pentru care mă spovedesc mie, pereților mei și prunilor din fața casei (și uneori firelor de iarbă, dar doar celor care au picături frumos strălucitoare de rouă în care chiar pot vedea diamante).

Am ieșit până afară. Soarele mi-a înjunghiat ochii. Nu am considerat asta ca pe un semn că m-am trezit mult prea devreme sau mult prea târziu... sau că încă nu m-am trezit deloc, niciodată... ci doar că azi e “una dintre zilele acelea” în care doare din nou.

Cerul era atât de albastru și de infinit încât nu i-am putut face față. Ma apăsa, parcă vroia să ma îngroape în infinitatea lui. Norii păreau liberi... o libertate la care râvneam eu înainte, pe vremea când râvneam la ceva nobil, pe vremea când eram închisă în cutie și era noapte. Nu vroiam nimic altceva decât lumină și libertate, două arme pe care nu ar trebui să le primească oricine. Și poate că de aceea nici nu le primește nimeni cu adevărat (sau cei care le primesc le țin secrete, pentru că ar strica totul dacă ne-ar spune și nouă de ele... deși e evident că le dețin, într-o oarecare măsură; li se citește-n strălucirea din ochi. Nu la toți putem vedea universul dansând, reflectându-ni-se în pupile.).

Un avion a sfâșiat cu orgoliul său, cu mândria că el zboară deasupra tuturor, cerul. Frânturi din albastrul abisal, zburau, cu tot cu norii lui, prin norii lui... Curgea o dâră de sânge alb, care spărgea sublimul, perfectul, rupea infinitul... Pe de-o parte îmi părea bine. Zâmbeam sadic. Dar... simțeam cum mă rupe și pe mine dâra aceea. Uneori mă regăsesc cu cerul... am impresia că sunt el, și orice avion care îl sfâșie mă doare și pe mine, mă sfâșie și pe mine.
Dar… ce rost are să asist la o luptă care nu e a mea, însă care mă doare ca și când s-ar ține “pe teren neutru”, “cel mai” neutru: la mine în carne, undeva între piele și oase? În oase zace un praf de iluzii care mă obligă să nu mă strâmb, să nu mă aplec, să nu ma închin, să-mi țin coloana dreaptă. Nu o pot îndoi pentru că risc să se rupă, rupere pe care nu mi-o “permit”... Asta ar însemna să fiu condamnată și la o târâre fizică, pe care refuz să o accept. Momentan încerc să mă las de cea psihică și cea sufletească.

Mintea mi se târăște zilnic prin simplul fapt că nutrește o dorință de târâre, și fuge... e ca o rază subțire de lumină care se pierde și dispare încet încet în peșteri întunecate de prostie. Există visând a se metamorfoza într-o râmă, doar ca să își ușureze traiul... Zboară, dorindu-și să se transforme într-o târâtoare și cade mereu pentru că are prostie pe post de aripi. Și prostia e prea grea... Pentru unii e o stare, pentru alții un refugiu... Uneori o boală. Dar orice-ar fi... e mult prea grea ca să reziste, mult prea grea ca să-mi lase mintea, inteligența, să zboare. Doar o chinuie, o amăgește. O lasă să se ridice și... dă cu ea de pământ (sau o aruncă spre fundul unui abis?) într-una, fiecare secundă de viață, de activitate cerebrală, fiind o încercare de prăbușire într-o “gaură neagră”.
La fel îmi pățește și sufletul. E lăsat să se ridice, dar acolo sus, undeva... e un cuțit pe post de barieră. Și de câte ori ajunge la cuțit, moare înjunghiat. Norocul lui că e infinit. E plin de vieți. Nu sunt toate ale mele, dar... sunt, și asta e bine. E ca și cerul.

După ce am părăsit scena unde a avut loc măcelul cerului printr-o clipire, atât cât pleoapele să îmi mângâie duios corneele transparente, și cât genele să-mi gâdile pielea feței, dâra albă nu mai era. N-avea nici o cicatrice. Totul dispăruse ca și când n-ar fi fost niciodată. Se pare că atunci când ești cel mai aproape de infinit, dacă nu chiar infinitul, te regenerezi mult mai repede... Deși, ai și tu anumite găuri negre... și poate că ai buburuze, că ești buburuze... dar știi că nu pățești nimic grav chiar dacă îți prinzi o pereche de aripi, pentru că ai mai multe, ești mai multe. Viața ta e o continuă naștere, o regenerare. A mea e doar perioada pregătitoare de dinaintea morții. Ar trebui să existe așa ceva, ceva care să te pregătească pentru sfârșit, pentru nimic. Eu nu îl puteam accepta, așa că probabil s-a oferit sfârșitul, nimicul, să mă accepte pe mine... să mă îmbrățișeze, încet, încet, până când devin una cu el? Sau?
Oricum nu contează. Azi pur și simplu nu mai contează. Durerea persistă orice-aș face. Simt că nu îi mai sunt de-ajuns. Vrea să mai devoreze, dar nu mai are ce. Și liniștea ei nu e deloc calmă. Liniștea ei e agonia mea.

Sunt zile în care mă mint și-mi spun că nu mai vreau să îmi doresc nimic. Azi nu e una dintre ele. Știu că dacă n-aș avea dorințe, oasele mi-ar fi lipsite de praful de iluzii care ține loc măduvei... și m-aș sfărâma după orice pas pe care aș încera să-l fac, indiferent dacă ar fi înainte sau înapoi. Așa, am doar impresia că mă sfărâm pe dinăuntru de fiecare dată când pășesc înapoi. Și totuși... o fac. Un pas. Încă un pas. Și merg atât de departe până când ajung la primul pas. Simt cum nu mai rămâne din mine nimic cu excepția Primului pas. Mă țineam de o portocală când l-am făcut. Aparent, dintotdeauna am avut nevoie de o minciună ca să mă determine să merg înainte. Sau poate că nu era chiar o minciună. Era ceva solid, era portocalie și se pare că faptul că eu o consideram la fel de stabilă ca și peretele a făcut-o să fie la fel de stabilă și sigură pentru mine, ca și peretele. Nici nu trebuia să fie așa pentru restul lumii. “Ei” știau să meargă, știau cum se face, iar cei care nu o puteau face încă, înseamnă că nu erau pregătiți să vadă o simplă portocală ca pe un perete. Asta e. Ghinion.

Acum e cam la fel. Portocala a fost înlocuită cu niște cuvinte. Cuvintele sunt și mai periculoase, mai complexe. Și e mult mai greu să crezi în ele, mai ales în lumea “asta”, lumea în care nimeni nu mai crede în așa ceva. Lumea în care e mai simplu să închizi ochii din interior și să vrei să vezi doar ce se vede... pentru că nu se mai vede aproape nimic. Deși, dacă afară nu se mai vede nimic sunt slabe șanse să mai fie ceva lumină înăuntru, în noi... Totuși, acolo ar mai putea fi ceva, măcar puțină, suficientă încât să țină până și un prost în viață. Cu cuvintele sunt tot felul de probleme. Trebuie să ai grijă. Astea și taie. Te pot răni dacă le înghiți prea repede sau prea ușor. Sunt tot felul de reguli.

Mi se pare fascinant cum fiecare fleac reușește să își creeze un mic univers, propriul lui univers. Fiecare om o face... cuvintele o fac... muzica o face... Cu ce drept? Eh, aiurea. De când trebuie drepturi pentru a crea universuri? (și răspunsul ar fi: de când și-l poate crea tot prostul... adică “de când lumea și pământul”... dar proștii nu pot crea universuri în mod conștient, nu? Sau? Nu știu ce să cred. Naivitatea mea credea înainte că proștii nu fac nimic în mod conștient. Îmi părea rău de ei, mi se părea că viața e necinstită pentru că le oferă doar unora “ochi buni”. Naivitatea mi-a insuflat și mie părerea asta... dar mi-a trecut.).
Singurătatea are universul ei. O simt cum îmi curge prin vene sub formă de otravă a gândurilor. Niciodată nu m-am simțit atât de singură ca azi. Poate pentru că până acum mă mai aveam pe mine... Dar azi... e altfel decât restul zilelor, sau poate că asta e doar o părere pe care o am astăzi despre ziua de azi.

Azi simt că nu am nimic. Azi nu stau într-un vagon al vieții și privesc o vacă păscând pentru eternitatea călătoriei același fir de iarbă, deoarece nu o văd decât timp de câteva secunde și asta doar dacă îmi lipesc nasul bine de geamul jegos (jegos din cauza viselor murdare, și poate și pentru că am crescut cu trenurile noastre). Pe parcursul călătoriei rămân cu secundele alea în care firul de iarbă se zbate neajutorat, delicat, ca și țipetele unui liliac, mult prea delicat ca să-l înțelegem noi...
Azi, eu sunt vaca și rumeg aceleași întrebări care mă macină dinainte de a apuca eu să le fac ceva, îmi trec durerea prin toate cele patru stomace... și privesc trenul vieții cum trece pe lângă mine. Sunt pe câmp, sunt în afara “cutiei”... doar eu, întrebările “mele” (ce probabil că se află pe buzele tuturor oamenilor care își pun din când în când întrebări) și firele de iarbă care au picături frumos strălucitoare de rouă în care chiar pot vedea diamante. Îmi vine să le mărturisesc ceva... dar nu mai am ce, azi. Nu e o zi în care să poți vorbi prea mult. E o zi care nu mai promite nimic pentru că s-a săturat de promisiuni deșarte.

Printre grămada de cuvinte de care m-am agățat eu, de care am strâns atât de tare, în care mi-am înfipt unghiile și colții ca să nu cumva să mă lase să cad... a fost și gruparea “te iubesc”. Și azi mi-au tăiat mâinile literele alea, așezate în ordinea în care se transformă în lame ascuțite ce îmi străpung carnea până în suflet. Îmi usucă și mai mult oasele pe dinăuntru... și mă doare. Totul e creat ca să doară azi. Creat... dar nu știu de cine. Poate doar de haos, de întâmplare. Pe Dumnezeu l-am pierdut de mult. Probabil că e mai bine așa. La ce folos să am încă un cuvânt lung, care să îmi taie mâinile?

Și azi... e ziua în care recunosc că mă rog uneori... Da, mă rog. Nu știu cui, însă pot doar să sper că mie. Sunt momente în care totul mă depășește și vorbesc cu cineva, uneori superior tuturor, alteori “la fel de” muritor ca și mine, care înțelege tot ce se întâmplă, cineva care însă aparține unei alte lumi... E un fel de reflexie mută de-a mea, care cuprinde și interiorul. Azi ea a murit, iar Dumnezeu nu există. Nu a existat niciodată. Prefer să cred asta. Gândul că ar exista mă sperie. E un monstru... E cel mai mare criminal pentru că are puterea de a ucide orice și o folosește din plin. Unde e “bunătatea supremă” atunci când mor cei nevinovați? Unde e “bunătatea supremă” atunci când “dreptatea” se pierde, dispare în neant? De ce nu o redirecționeaza spre noi, dacă există? De ce nu face nimic ca să ne fie tuturor mai bine, dacă îi stă în putere să facă orice și e atât de bun? Dacă e, nu e decât un monstru sadic care se joacă zilnic cu viețile unora, celor incapabili să și le distrugă singuri, în timp ce pe restul îi lasă să se fiarbă în suc propriu, pentru ca la sfârșit, alți imbecili să poată spune “au primit ce au meritat”. Nu, nu are cum să existe. Dacă ar exista, ar fi bun. Ar trebui să fie bun... așa e din “definiție”. Ca să fii bun trebuie să faci doar lucruri bune. El nu e bun, deci nu există.

Ce ironic e! Cel care a inventat omul e de fapt doar o creație a omului.
Mi-aș fi dorit să-l cunosc pe cel care l-a inventat pe Dumnezeu. Inițial am vrut să scriu “creat”, dar e prea mult spus. S-a creat în timp... l-am creat “noi”, toți. Dar, după o anumită perioadă, nu ne-a ajuns... n-a fost suficient. Era “prea perfect”, “prea bun” și totuși nu făcea nimic ca să fie așa... Așa că, i-am inventat și un fiu, pe care l-am umanizat. L-am corcit pe Dumnezeu cu noi, ca să îi scuzăm lipsa de implicare în viața noastră... Îmi plac poveștile, dar când deja toata lumea spune că Făt-frumos există și e chiar frumos, deși nu l-a vazut nimeni niciodată, mai citesc odată cartea și ma gândesc că poate ceva e în neregula cu mine. După ce o citesc a doua oară și tot nu are nici un rezultat, nici un efect asupra mea, nu îl “văd” pe Făt-frumos, oricât de mult aș încerca să cred în existența lui, să îi dau o șansă, să îl las să îmi dea o șansă... Atunci închid dracu’ cartea aia. E o pierdere de timp să o citesc și a treia oara având în vedere că nu dispun de o infinitate de ani, spre deosebire de Făt-Frumos, care nu e decât două cuvinte așternute în mod repetat pe niște foi... Și “te iubesc”-ul meu ar fi putut ajunge cândva un Dumnezeu, un Făt-Frumos... Eu credeam în el, credeam mai mult decât în orice... Dar tot azi am constatat că degeaba crezi în ceva ce nu există. E risipă de credință, credință pe care ai putea să o investești în tine, în oamenii care o merită. Ãsta e într-adevăr un păcat: risipa, de orice fel. Și toți “păcătuim”.
Eu, de exemplu, îmi risipesc momentan “azi”-ul. Nu trăiesc ziua de azi ca și când ar fi ultima. Și aici greșesc. Pentru că mereu e ultima din seria sa. În fiecare dimineață o iau de la capăt. În fiecare zi încep din nou, după ce culeg ce a ramas din ieri într-o ceașcă de cafea cu laptele speranței pentru ziua de mâine. Ar trebui să o beau fără lapte. Poate că ar fi mai bine așa.

Totul e frânt în mine definitiv. Sunt “ireparabilă”... azi. Nu cred în “definitiv” atât timp cât există infinitul, dar infinitul există doar cât timp ești în cutia aia mică, sau într-un vagon din trenul vieții. Eu astăzi sunt în afara cutiei. Am lumina orbitoare și libertatea infinită... care se pare că însumate nu formează nimic altceva decât durerea supremă, durerea unei cunoașteri care nu e a mea, nu are voie să îmi aparțină.
De mâine probabil că o să învăț să trăiesc din nou... Dar azi, nu pot să învăț. Azi nu am cum pentru că sunt mult prea conștientă ca să mai accept cu seninătate inconștiența. Nu vreau.
Am momente în care îmi doresc pajiști infinite de iarbă verde, cer și soare... râsetele și nebunia ar veni de la sine; momente în care îmi doresc să fac îngeri de zăpadă și să nu îmi pese de frig, momente în care îmi doresc un sărut și o îmbrățișare care să mă facă să uit de condiția mea umană, să îmi taie respirația; momente în care vreau să alerg cu niște cizme de cauciuc imense prin bălți și noroi... să sar... să mă întrec cu pământul și cu floarea soarelui... în jocul “cine reușește să mângâie cerul mai de-aproape?”.
Dar toate acestea sunt amintiri... ale unui “eu”, din trecut și probabil că și viitor.
Azi, m-am uitat la ceas mai des decât de obicei și am constatat de fiecare dată că “e prea târziu”... Soarele a apus de mult... norii au dispărut... e cer senin și plin cu stele. Luna e mare și albă. Foarte albă. Îmi amintește de rana cerului. Acum arată de parcă ar fi fost împușcat. E tot ciuruit. Mi-e frig, cred. Închid geamul pentru că nu mai pot. Nu știu ce, dar... nu mai pot. Doare.
Mă joc cu o șuviță care mi se ondulează pe deget. Îl privesc pe Gino, cactusul meu cel tăcut. Niciodată nu i-am vorbit altfel decât unui copil. Mi-a fost teamă să îl fac să înțeleagă. Pe el nu vreau să-l pierd. În afară de “te iubesc”-ul meu, e singura sursă de culoare de la mine din cameră.
Și totuși... Ce nebunie frumoasă de zi ar fi fost “azi” dacă nu aș fi ieșit din cutie... Ce bine mi-ar fi dansat sufletul pe muzica râsului meu la lumina din ochi, dacă nu m-ar fi durut totul...
Dar... curcubeul meu de sentimente e incolor azi. Nu am regretul “cel de toate zilele”. Nu am dorința unei zile mai bune și nici motivația necesară pentru a mi-o face astfel. Nu am nimic, momentan. Nu știu nici măcar cine sunt... Mă văd ca pe un fel de călător rătăcit care a coborât din tren “când nu trebuia”, ar zice unii... dar... cine sunt ei sa decidă când trebuie și când nu? (i-ar întreba călătorul zâmbind... și rumegând în continuare). Zac într-o lumină difuză, în timp ce trenul se scaldă într-un soare numai al lui, care nu mai ajunge până la mine.

Ridic copita. Adulmec aerul. E și rece, și cald... are miros de flori de primăvară, de zăpadă, de frunze picate toamna, și de pământ fierbinte proaspăt udat de ploile calde de vară... Așa mi-aș fi imaginat și respirația îngerilor, dacă ar fi existat... mă îmbie la somn. Un somn adânc lipsit de vise. Un somn doar al meu și al durerii.

Privesc ceasul mare din minte. E mult prea târziu... din nou. E atât de târziu azi încât în câteva secunde nici nu va mai fi azi. Mi-e teamă să nu dispar și eu odată cu ziua aceasta, așa că o să îmi iau “te iubesc”-ul în mâini din nou, îmi înfig ghearele în pernă... îi zic lui Gino “noapte bună” și cadavrului reflexiei mele, pe care, așa moartă cum e, o văd zâmbindu-mi un zâmbet amar de revedere.

Nu las durerea să-mi fugă... sau ea nu mă lasă pe mine. Și plec de tot, irevocabil, din azi, bâiguind cu scârba un “Pe mâine!” în care nici măcar ziua de mâine nu cred că mai crede... Noapte bună.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!