piatră...curge lava prin crăpăturile ei...prelung...în locul unde este nimic...doar o urmă de nimic uitată de nimeni...arde? nu...este doar un nimic dureros...să fie culoarea din non-culoare?...nu...este doar un nimic transparent...dar palpabil...să fie aerul din tăcere?...nu...este doar un nimic asurzitor...un nimic plin de...mine?...sau eu sunt plină de nimic?...în cine să mai cred?..în cea din mine...sau în cea care mă înconjoară?...în cea care mă ascunde de viață sau în viața care mă ascunde de mine?...știu raspunsul...dar nu găsesc unde este...și el se ascunde de mine...este exact după mine...un gând ne mai desparte...trebuie să zbor deasupra acestei lacune...ca să pot simți...să-l găsesc...merg în fața mea...și-mi văd spatele...atăt de clar-obscur...o eboșă...a cărei creator s-a evaporat prin însăși creația sa...nefinisată...casantă...famelică de esență...de mine...o sticlă...prin care vezi trecutul...și ceea ce a fost înainte de a fi fost ceva...vezi trupuri înmlăștinite în propria lor prezență...în țipetele lor...captive în persistență...toate sunt legate de mine prin ea...alții de ce nu pot simți nimicul când este atât de evident...când este atât de lipsit de el...dar real...
nu vreau să mă trezesc din imanență...mi-e frică de ea...pentru că mă va înăbuși d'jihad-ul dus împotriva mea...și nu am capacitatea de mnenotaxie...mă rătăcesc în nesiguranță...și-n nimicul de dincolo...care este mult prea înspăimântat...bolnav de neofobie...
EA...ablatio...prozelit al schimbărilor neacceptate de mine...indescriptibilă...SUFERINÞA...